Poveşti la pomana porcului într-un sat de lângă Mănăstirea Văratec. Sacrificarea animalului, prilej de taifas şi voie-bună
0
Sacrificarea porcilor în lumea rurală a Neamţului se face ca pe vremuri, fiind respectate cutume din vechime. Pomana porcului este un moment mult aşteptat de localnici.
Ajun de Crăciun 2019 în judeţul Neamţ, la Valea Seacă, comuna Bălţăteşti, aproape de Mănăstirea Văratec, în curtea unui gospodar al locului.
Forfotă-n grădină, cu cei ai casei plus vreo doi vecini chemaţi în ajutor. Păcat că nu-i decât un praf de zăpadă, formată din ceaţa nopţii şi îngheţată niţel de frigul dimineţii.
Miroase-a paie deşirate din balot, a tuică fiartă cu scorţişoară şi-a fum de lemn slobozit prin hornurile caselor.
Prin vecini s-aude guiţat prelung de porc, semn că şi alţi gospodari se-apucaseră de treabă. Una aşteptată de ceva vreme.
Că doar vine Crăciunul, care dintotdeauna a însemnat în lumea satului mai mult decât o sărbătoare obişnuită. Ignatul trecuse de-o zi şi deşi se spune că atunci e vremea tăiatului porcului, prin zonă nu se sacrifică dacă-i zi de vineri. Superstiţii.
În gospodăria săteanului, de întreagul proces urma să fie răspunzător fiul, Codrin, un flăcău cam tomnatec, de vreo 30 de ani.
Semne că momentul sacrificării era pe-aproape erau focul de sub chirostriile pe care trona un cazan cu apă încinsă şi ţuica fiartă de pe o masă improvizată.
Sunt pregătite toate uneltele necesare şi se mai trage o ascuţătură de cuţit pe cutea de piatră. În coteţ, linişte.
„Cum să nu tacă, dacă simte că i s-a apropiat sorocul? După Ignat, cu o zi înainte de-a fi tăiat, porcul simte. Se retrage în coteţ şi nu-l scoţi nici cu mirosul de mâncare caldă şi nici cu vreo vorbă bună aruncată-n treacăt. Se spune că de-aceea porcul tace. Visează noaptea cuţitul“, spune, zîmbind, unul dintre vecini.
După câteva ceşcuţe de ţuică se trece la muncă şi limbile se dezgheaţă. „Cine-i milos să nu se uite, să plece-n ogradă că moare greu porcu“. Bărbaţii iau drumul coteţului, leagă animalul de piciorul de dinapoi şi-l aduc spre locul de înjunghiere.
Două ore de dereticat pentru ca porcul să arate ca o coală de hârtie
Stăpânul casei se face nevăzut, că de vreun an i-a tot adus mâncare. Şi gata. Cu o mână expertă, porcul e înjunghiat ca la carte - o tăietură exact cât lama cuţitului, fără ca pielea să se spintece mai mult.
Este urcată apoi cam cu greutate namila de vreo 200 de kile pe un cadru metalic. Între timp se dă foc forjei, o ustensilă lesnicioasă - o suflantă cu gaz de la butelie, folosită la pârlitul porcului doar atât cât să se ardă părul.
Apoi se pun paiele, câte puţine, căte puţine, pentru ca intensitatea flăcării să nu crape şoricul. Trecută şi operaţiunea asta, porcu-i negru de la fum şi începe curăţatul. Treabă grea, care, timpul avea s-o dovedească, s-a lungit pe aproape două ceasuri.
„Pînă ce porcul arată alb ca o coală de hîrtie“, aflăm. Mai întâi pe-o parte, mai apoi pe alta, şi tot aşa, până ce pielea animal capătă culoarea trandafirie a şoricului mult aşteptat.
Mai o glumă şi-o vorbă de duh, mai o ţuică fiartă şi, tiptil-tiptil, nici nu băgăm de seamă când se
apropie momentul tranşatului.
Adică atunci cînd porcul devine, pe rând, bucăţi de slănină numai bune de pus în slatina adusă din vreme de la izvor, muşchi, costiţă şi organe pentru chişcă, tobă şi cârnaţi.
Totul se face după un anume ritual, nu înainte ca Ghiţă, c-aşa-l chema de râtan, să stea înfofolit sub pături groase, ca să fie moale şoricul.
Exact ca-n „Amintirile“ lui Creangă, că doar povestitorul e oarecum de-al locului, de la Bălţăteşti la Humuleşti fiind vreo 10 kilometri: „La Crăciun, când taia tata porcul, şi-l pârlia, şi-l opăria, şi-l învalia iute cu paie, de-l inăduşi, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi faceam un chef de mii de lei“.
„Treaba-i bună. Îi venise timpu“
Revenind la tranşat, s-a început cu tăietura din frunte în formă de cruce, semn creştinesc întru ajutarea sufletului să iasă din trup. Apoi, s-a trecut la presărarea sării pentru a fi carnea gustoasă şi tăiatul propriu-zis.
Lama custurii despică ca după un contur slănina de muşchi sau mai e lăsată anume în unele porţiuni ca să iasă friptura fragedă.
Ce-a fost mai greu a trecut, tranşarea însemnând cam un sfert de oră, plus că a fost pregătită ceea ce presupune „pomana porcului“. O primă primă degustare a cărnii, la care participă toţi cei
care au muncit la sacrificare, alături de cei ai casei.
„Îi un fel de a mulţumi celor care au ajutat, dar şi un semn al încrederii şi bunei înţelegeri, al vieţuirii laolaltă“, spune meşterul măcelar. Deja ne plouă-n gură cu gândul la friptură şi mămăligă caldă, aşa că mai merge o ceaşcă de ţuică. Cam ultima, că apoi vine timpul streşinicăi, vinul acruţ făcut din poama gospodarului.
Produsele rezultate după tranşare sunt puse frumus, pe căprării, într-o covată, iar stăpânul casei e mulţumit de belşugul din ea: „Treaba-i bună. Îi venise timpu. Dacă nu-l tai imediat după Ignat, nu-i mai merge cum trebuie, slăbeşte“. Mai aflăm lucruri interesante despre ce însemna tăierea porcului:
„Copiii trebuie însemnaţi pe frunte cu sânge de la animal, ca să fie sănătoşi, la fel şi fetele mari, ca să fie harnice şi îndemânoase la treburile casei“. Şi povestea cu splina.
Nu va fi iarnă grea, practic nu-i deloc, pentru că organul porculului nu era gros. Între timp covata cu carne a luat drumul casei, acolo unde câteva gospodine foiau în jurul ceaunului cu pomana porcului.
Şi se pregăteau de făcut, conform obiceiului, chişca, cârnaţii, toba şi altele ce trebuie puse la afumat, pentru a fi gata pentru masa de Crăciun.
Se încarcă comentariile...
