De ce bea bufniţa doar apă de ploaie. Ce poruncă divină a încălcat pasărea care prevesteşte moartea
0Pasărea răpitoare de noapte importantă pentru echilibrul ecosistemului are parte de tot felul de credinţe şi superstiţii deloc favorabile în cultura şi tradiţiile românilor. O legendă de acum două secole explică de ce bufniţa (buha sau cucuveaua) este considerată o pasăre blestemată.
O „legendă poporală“ culeasă de la Ana Pădure a lui Ilie, gospodină din satul Straja (Suceava), explică de ce bufniţa este considerată blestemată. Sub semnătura lui Dimitrie Dan, a fost publicată în numărul 8-10 din 1899 în revista de literatură şi tradiţiuni populare „Şezătoarea“ legenda intitulată „De ce buha be numai apă de ploaie“.
Povestea spune că, după ce a făcut cerul şi pământul, Dumnezeu s-a gândit că oamenii şi vietăţile au nevoie de apă ca să poată trăi.
„Apă era, ce-i drept, pe pământ însă numai în mări, cari însă fiind departe şi fiind apa lor sărată, nu era de folos pentru oameni şi vietăţi. De aceea, zice-se, că D-zău se hotărî să înzestreze toate unghiurile pământului cu apă dulce, bună de băut“, se menţionează în articolul publicat la sfârşitul secolului XIX.
Cum apa ar fi trebuit să se ivească prin văi, la şeas, dealuri şi prin munţi, Dumnezeu a poruncit tuturor vietăţilor pământului şi păsărilor să sape după izvoare.
„Priveghind Dumnezeu lucrarea făpturilor mânelor sale, aruncă o ochire şi între paserile ceriului şi între ele nu află pre buhă. Pe loc trimise Dumnezeu s-o cheme înaintea lui“, se mai arată în legendă.
Strigătul bufniţei invocă ploaia
Întrebată de ce nu ajută la săparea de izvoare, bufniţa i-a răspuns divinităţii că ea nu are nevoie de apă de băut.
„Auzind D-zău aceste cuvinte prin care voi buha să-şi ascundă şi să-şi acopere lenea, o blastămă, ca ea în veci să nu bee nici din apa de izvoare, nici din cea de pe faţa pământului. Şi de atunci buha nu bea nicicând apă din vreun izvor şi din vreo baltă de pe pământ măcar de ar muri de sete“.
Povestea mai spune că sunetele bufniţei reprezintă, de fapt, un strigăt către Dumnezeu atunci când păsării îi este sete.
„Dară fiindcă şi ea, ca orice pasăre (vietate) are, spre a putea trăi, trebuinţă de apă, ţipă ca muncită de-o sete nespusă, pe timpul secetei vara, mai ales pe timpul pologului (strânsul fânului), cerând de la Dumnezeu ploaie, ca să-şi stingă focul setei“.
La acest strigăt în credinţa populară sătenii îi dau replică bufniţei:
„Vezi, amu ţipi, dar de ce n-ai vrut să ajuţi la săpatul izvoarelor?“
„Şi dacă se îndură D-zău şi trimite o ploiţă, atunci îşi rădică buha clonţul deschis în sus spre ceriu şi înghite cu dor la apă de ploaie, care îi cade-n cioc sau o bea de pe penele ei“
Superstiţii despre bufniţă
În cultura populară din România, bufniţa este o pasăre în jurul căreia s-au ţesut tot felul de credinţe şi superstiţii. În cea mai mare parte, pasărea nocturnă nu prevesteşte decât nenorociri.
- se spune că aduce ghinion să vezi o bufniţă la lumina zilei;
- dacă visezi o bufniţă, se pare că te aşteaptă o situaţia foarte grea din care vei ieşi cu mari sacrificii;
- cântecul bufniţei prevesteşte nenorocirile, prin vaierul său lugubru;
- când cântă bufniţa pe casă, va muri cineva din familie.
În cultura altor popoare, sau în credinţele religioase din Asia, bufniţa este privită însă ca o pasăre care aduce noroc. Astfel, în hinduism, bufniţa este asociată zeiţei Lakshmi, divinitate a prosperităţii, norocului, fertilităţii şi generozităţii. Pe altă parte, grecii antici asociau bufniţa cu înţelepciunea, considerând-o pasărea Atenei.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
