INTERVIU Pictorul Gabriel Gheorghiu: „Iubesc pictura şi fac copii cu ea” FOTO
0
Gabriel Gheorghiu, unul dintre boemii autentici ai Iaşilor, şi-a dedicat întreaga viaţă pasiunii lui pentru artă. Povesteşte că a avut de parcurs un drum anevoios, dar a meritat. Iubeşte arta în toate formele ei. Astăzi îşi spune „pictorul trubadur”, a dat chitara pe pensula de pictat.
O încăpere mică, plină de culoare şi de imperfecţiuni care cuceresc lumea. Aşa ar putea fi descris atelierul pictorului Gabriel Gheorghiu. Ştia încă de când era mic că o să fie artist, un termen pe care, la vremea aceea, nu prea mulţi în înţelegeau. Părinţii îi povesteau de meserii importante în epoca vremii.
A devenit chimist, a fost şi chitarist, dar, în final, pensula i s-a lipit de degete, iar inspiraţia l-a aşezat în faţa şevaletului.
A absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi Academia de Arte din Iaşi, secţia pictură.
Între 1990 şi 1995 a efectuat o serie de călătorii de studii în Europa şi Statele Unite ale Americii, unde a expus la Hamburg, Udine, Dallas şi Washington.
Pictor profesionist prin excelenţă, şi-a etalat lucrările în aproape toate oraşele din ţară, în expoziţii personale şi de grup.
A vorbit într-un interviu acordat „Adevărul” despre dragoste pe care i-o poartă primei lui iubite - arta.
„Adevărul“: Pentru început, aş vrea să ne întoarcem puţin în timp. În copilăria dumneavoastră. Ce răspundeaţi pe vremea aceea la întrebarea „Ce-o să te faci când o să fii mare”?
Gabriel Gheorghiu: Spuneam că vreau să fiu artist. Pe la 16-17 ani eram cu chitara în braţe. Am învăţat în parc cu băieţii. La 18 ani cântam deja într-o formaţie, pe scenă. Lumea mă ştie de chitarist. Aveam spectacole. Eram în vogă. Aveam şi talentul de a cuceri publicul, aşa cum fac acum prin pictură. Părinţii voiau să am meserie ca brăţara de aur, aşa cum spuneau ei.
Când eram mic, parcă toţi erau normali, iar eu erau anormal. Cei lângă care am crescut eu nu aveau legătură cu arta. Erau oameni muncitori, cinstiţi şi oneşti. Spuneau: „Nu ştim ce o să ne facem cu el. Eu credeam c-o să-l facem miner”.
Ce sau cine v-a influenţat să alegeţi acest drum?
Nimeni. A venit natural. Am început cu cuţite şi pistoale pe marginea caietului. Şi apoi am mers mai departe. Eram înscris şi la bibliotecă. Îmi plăceau pozele şi ceream albume. Nu-mi dădeau albume decât dacă luam şi Capra cu Trei Iezi, aşa m-am apucat de beletristică. Am fost înscris la toate cercurile de desen, de sculptură şi de pictură. Eu am făcut în Bucureşti o perioadă bună de timp. Am fost înscris la Palatul Pionierilor, aveam mereu expoziţii acolo sau la şcoală. Peste tot unde participam luam premiu special, restul luau premiul I, II, III, eu luam premiu pentru merite deosebite. Ei primeau diplome, iar eu primeam albume de pictură, culori şi pensule.
Îmi povesteaţi mai devreme că aţi avut o perioadă în care eraţi un chitarist în vogă. Cu toate acestea, ce v-a determinat să rămâneţi fidel picturii?
Aşa e. A venit un moment în care am avut de ales. Eu am ales pictura. Iubesc pictura. Oamenii mă aşteptau pe scenă, dar eu mă duceam cu expoziţii. Pe scenă, era interesant pentru că reacţia venea imediat, în comparaţie cu pictura. Aici stau singur, în atelierul meu, nevorbit. Lucrez mereu şi de câteva ori pe an fac câte o expoziţie. Abia atunci interacţionez cu publicul.
Gabriel Gheorghiu FOTO Arhiva personală
Ştiu că aţi avut de parcurs un drum anevoios. Mai multe licee, domenii diferite, mai multe încercări de a intra la universitate. Aţi fost chiar elev la Liceul de Chimie. Cum s-a întâmplat?
Părinţii voiau să am meserie ca brăţara de aur, aşa cum spuneau ei. M-am făcut chimist. Am fost la Liceul de Chimie din Cluj, acolo unde am studiat trei ani. Mi-a plăcut chimia. Orice care e interesant îmi place. Îmi foloseşte şi acum chimia pe care am învăţat-o atunci. Am avut de parcurs un drum anevoios din cauza faptului că am repetat clasele a IX-a, a-X-a, a XI-a de trei ori, iar a XII-a de două ori. Am terminat liceul la vârsta de 25 de ani. În ultimul an de liceul m-am transferat la Bucureşti. Am terminat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti.
După liceu am dat examen pentru academie, am picat primul sub linie, cu aceeaşi notă cu care a intrat ultimul. A fost o întreagă poveste. Am făcut contestaţie, dar nu s-a rezolvat nimic. Erau directive de sus. La toate inspectoratele se spunea că nu trebuie să mai existe situaţii de departajare, se refereau mai mult la medicină. Eu cereau un loc suplimentar. După multe încercări, am reuşit să intru la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. A fost dorinţa mea cea mai mare.
Aţi fost şi autodidact în ale picturii?
Am fost un autodidact prin excelenţă. M-am îndrăgostit de literatură şi am citit biblioteci întregi. Oriunde mă duceam mă abonam la bibliotecă.
V-aţi gândit că, după toată experienţa din şcoală şi din lecţiile autodidacte, aţi fi putut fi chiar dumneavoastră un profesor de pictură?
Da, dar eu mi-am ales profesia de pictor. Mulţi spun că nu se spune meserie, eu spun că se spune meserie. Puteam să fiu profesor, dar acolo e cu totul altă meserie. Sau puteam să le fac pe amândouă, dar fugeam de la una la alta şi n-o făceam pe niciuna bine. Aşa că am ales, pe propria răspundere, să mă înham la această grea meserie, la care trebuie să pui umărul şi sufletul.
Cine v-a inspirat de-a lungul timpului?
Am citit multă biografie a pictorilor. Mi-au plăcut flamanzii, pentru că m-am regăsit. Am fost cam la toate muzeele din Olanda. Flamanzii m-au fascinat. Mai ales Adrian Brouwer.
Arta, un fapt de viaţă
Ce reprezintă arta pentru dumneavoastră?
Pentru mine, arta este un fapt de viaţă şi mă confund cu ea, mă ridic cu ea şi mă îngrop odată cu ea. Când spui Gabriel Gheorghiu pui un semn de întrebare. Asta îmi convine. E o încercare permanentă, o mişcare, o provocare. E dificil să trăieşti şi să creezi într-o lume pestriţă şi capricioasă, într-o societate care, de cele mai multe ori, confundă precauţia cu laşitatea, respectul şi gratitudinea cu slugărnicia, adevăratul curaj cu nesăbuinţa. Pe mine m-a ajutat capacitatea de a înţelege fundamentul picturii, care presupune talent, voinţă, multă muncă şi seriozitate.
De altfel, orice meserie luată în serios este o meserie grea.
Există perfecţiune în artă?
Nu. Poate în natură. Lucrurile perfecte nu reţin atenţia. Eu fug de ele. Nichita Stănescu a spus asta, nu eu. Spunea de un cub. E perfect, nu atrage atenţia. Dar ciobeşte-i un colţ...Toată lumea se uită. În pictură, dacă vreau să fac un cerc, pot să-l fac cu compasul. Dar îl fac cu mâna ea. Să se simtă pulsul meu acolo. Lumea iubeşte asta.
Ce lucrare v-a adus cea mai mare satisfacţie?
Iubesc pictura şi fac copii cu ea. Îmi iubesc toţi copiii, dar sunt momente când trebuie să mai dau spre înfiere. La expoziţii sau pentru colecţionari.
FOTO Arhiva personală a pictorului Gabriel Gheorghiu
Tehnica picturii în tempera este foarte des întâlnită în lucrările dumneavoastră. Vă reprezintă?
Da. Tehnica picturii mele este preluată de la vechii maeştri şi verificată în timp – pictura în tempera grasă cu emulsie. Am ales acest mod de a picta pentru că mă obligă să fiu spontan în tuşă şi să obţin transparenţe care, de altfel, sunt dificil de manevrat în alte tehnici. Încerc să nu-mi „obosesc” lucrările prin tehnici inutile, repetate, care de cele mai multe ori, în exces de zel, alterează pornirea iniţială, cea mai valoroasă. Şi, astfel, materia în sine vibrează din interior spre exterior, adică spre noi. Fac asta pentru că aşa vreau eu, nu pentru că atât pot. Interpretez realitatea, adăugând ceva din mine în fiecare lucrare.
Culoarea preferată?
Mi-e greu să aleg. Iubesc culorile şi mă folosesc de ele. Cred în pata de culoare născută, nu făcută, ci pictată, simţită. Eu am simţit dintotdeauna iubirea pură a mamei prin ochii ei de un albastru infinit, care deschideau ferestre ale sufletului. Admir întotdeauna azuriul cerului, seninătatea cu care apare în zori şi se stinge spre asfinţit. Un artist adevărat pictează pictură, o poezie a realităţii.
De asemenea, în lucrările dumneavoastră se regăsesc multe din străzile Iaşului interbelic. De ce v-aţi oprit la acea perioadă?
Am terminat facultatea în 1989, în anul centenarului morţii lui Eminescu, a lui Creangă. Şi m-am gândit să fac ilustraţie la opera lor, dar m-am răzgândit. Am ales să fac Iaşul în care au trăit ei. Locurile pe care le-au frecventat. Am adus Iaşul de altădată în atenţia publicului. Expoziţia a fost în luna decembrie a anului 1989. Erau două lumi diferite.
Sala în care erau expuse lucrările dădea impresia de siguranţă, de pace şi echilibru, iar ceea ce se întâmpla afară era total opusul. Vedeam soldaţii.
FOTO Arhiva personală a pictorului Gabriel Gheorghiu
Aţi avut şi momente grele de-a lungul carierei dumneavoastră?
Da. Ţin minte că m-am dus la un colecţionar când eram într-o lipsă de bani crasă. Şi m-am dus cu trei lucrările din expoziţia aceea cu „Iaşul de altădată”. I-am cerut 300 de lei pe trei lucrări. Adică de 20 de ori mai puţin decât preţul de piaţă. M-a primit la el, numai că nu mi-a cumpărat nici măcar o lucrare, deşi preţul era infim. Mi-a spus că are lucrări de-ale foştilor mei profesori. Cu toţii se uitau la artiştii morţi. Dar la noi, ăştia vii? Un colecţionar adevărat se uită şi la pictorii vii. Peste ani, mi-a spus că a vrut să mă ambiţioneze.
Scurtă biografie
Gabriel Gheorghiu - 26 august 1954, Hunedoara
Între 1990 şi 1995 a afectuat o serie de călătorii de studii în Europa şi Statele Unite ale Americii, unde a expus la Hamburg, Udine, Dallas şi Washington.
În 1998 a absolvit Academia de Arte din Iaşi, secţia pictură.
A participat la majoritatea manifestărilor culturale organizate de Ministerul Culturii şi Uniunea Artistilor Plastici (tabere, expoziţii, festivaluri naţionale si inţernationale obţinînd distincţii si premii).
Pictorul a expus atât în ţară, cât şi în străinătate (SUA, Ungaria, Austria, Italia, Franţa, Germania, Republica Moldova şi Bulgaria).
Vă recomandăm să citiţi şi:
Fosile de dinozauri descoperite în Ţara Haţegului după găsirea unei hărţi vechi de peste un secol
Se încarcă comentariile...
