Satele din ţinutul aurului. Enigmele celor mai faimoase aşezări miniere din Munţii Metaliferi
0
Satele din Munţii Metaliferi (judeţul Hunedoara) păstrează o mulţime de vestigii istorice şi nenumărate mărturii din vremurile în care erau considerate un „tărâm al făgăduinţei“ pentru familiile de mineri care trăiau de pe urma zăcămintelor de aur.
În satele miniere din Munţii Metaliferi, înconjurate de păduri şi versanţi greu accesibili, călătorii pot găsi galerii de mină abandonate - unele cu o istorie îndelungată, clădiri miniere impozante din secolele trecute, biserici ridicate în vecinătatea unor vechi mine de aur pentru susţinerea spirituală a muncitorilor greu încercaţi, halde de steril de minereu auro-argintifer care cu timpul au fost înghiţite de vegetaţie, gospodării pline de unelte arhaice de minerit care pot deveni oricând parte a unui muzeu al aurului, monumente ridicate în cinstea băieşilor şi cimitire ale comunităţilor de diferite naţionalităţi care populau în trecut aşezările.
Satele aurului au fost clădite în locuri impresionante prin frumuseţea şi sălbăticia lor, departe de localităţile urbane, iar multe dintre ele s-au depopulat când mineritul a intrat în declin la sfârşitul secolului XX. Iată câteva dintre locurile emblematice pentru istoria minelor de aur, din Munţii Metaliferi.
Goana după aur la Stănija
Aflat la 25 de kilometri de Brad, pe valea Crişului Alb, satul Stănija a fost la începutul secolului XX un loc faimos pentru zăcămintele sale de aur. Cea mai cunoscută familie care patrona la acea vreme exploatările din jurul Stănijei a fost a lui Iuliu Albini, guvernatorul minelor de la Zlatna. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Albini a deschis mina Stănija, unde angajase 180 de oameni. „Stănija e ascunsă în creierul Munţilor Apuseni aşa că de o comunicaţie mai ca lumea nici vorbă nu era. Transportul siliciului (material scos din mină spre a fi dus la şteampuri şi ales din el aurul) trebuia făcut cu carele cu boi pe drumuri tăiate în stânci. Cu ochii parcă înrouraţi spunea deunăzi venerabilul bătrân, Iuliu Albini: „Câtă trudă şi cheltuială m-a costat pe mine până am ridicat la Stănija, ceea ce este chiar şi până astăzi, apoi până am reuşit de am tăiat drum pe distanţă de 9—10 kilometri. Fără îndoială, cea mai mare greutate am avut-o cu alimentarea muncitorilor, prin adusul bucatelor de pe la Deva, Arad, Timişoara, de la 200 - 240 kilometri. Le aduceam cu trenul până la Brad şi de aici cu carele, până la magazia minei în Stănija”, relata preotul Sabin Olea, în ziarul Unirea Poporului, apărut la Blaj (1919 – 1948), într-un articol dedicat familiei Albini, din 1937.
Exploatarea de la Stânija a fost pusă pe picioare de Iuliu Albini şi apoi vândută, în 1923, Societăţii miniere Mica de la Brad.
Cum se lucra în minele de aur
Autorul descrierii oferea detalii despre viaţa minerilor din acea vreme şi despre modul în care munceu în minele de aur.
„Să nu se creadă că minieritul e aşa de uşor, ca şi când te aşezi Ia blidul cu mămăligă cu lapte. Nu, nu, nu e un Canaan atât de fericit! Cu câtă greutate se fac găurile Inlăuntrul minei, cu sfredele mari (nişte dălţi de oţel, lungi de un metru), în muntele de piatră vânătă şi tare ca cremenea de aruncă scântei. Câte lovituri de puşcă (ciocan mare şi greu de 3 - 4 kilograme) trebuie date în capătul sfredelului şi cu toate aceste doi oameni în 8 ore, abia fac 5 - 6 găuri, în care se introduce apoi cu mare grijă dinamită, aprinzându-se, pe când ies muncitorii afară. Detunătură înfiorătoare în măruntaiele pământului zguduindu-se întreg muntele, când explodează câte 20—25 de dinamite deodată. Explozibilile rup piatră multă, fac un fum foarte greu de suportat Ia cei cu plămânii slabi, căci combinat de multe ori cu gazele rele din pământ fac să ameţească cel slab, scoţâdu-l alţii afară, altfel acela moare”, scria Sabin Olea.
Cu mare greutate era scos şi triat în acei ani minereul scos din mină. „Aurul atât e de ascuns şi împrăştiat prin piatră, încât foarte rareori se poate găsi câte-un firicel (filou) cu ochii liberi, ori prăfuit sub forme de steluţe. Când se găsesc de acestea, atunci e mare noroc. Din minereul bun se duce pentru pisat în şteampuri, unde apoi cu ajutorul apei se spală şi cu ajutorul mercurului (argint viu) se prinde praful de aur ce este măcinat de-o dată cu piatra. Abia atunci se ştie rezultatul, pentru ce s-a muncit mult şi s-a cheltuit şi mai mult”, relata Sabin Olea.
Minele de familie
În anii ´30, în vremurile de glorie ale exploatărilor de la Stănija, cele mai multe mine se aflau sub patronajul Societăţii franceze „Mines D’or de Stanija", cu sediul central la Paris. Familia Barrat, care administra societate, a fost ultimul proprietar al acestor mine în perioada 1930 - 1948, înainte ca minele să fie naţionalizate. Numeroase galerii „de familie” aurifere care funcţionau în urmă cu un secol în Stănija s-au închis li ele de-a lungul timpului, iar tradiţia căutării aurului aluvionar a rămas doar ca atracţie pentru turişti, aceştia fiind invitaţi să afle de la localnici cum se găsea minereul preţios în râuri. Oamenii din Stănija şi din celalte sate ale comunei Buceş au mai rămas doar cu amintirile vremurilor în care ţinutul era cuprins de „febra aurului”. Aşezările de pe Valea Crişului Alb, unde au funcţionat peste 20 de mine, cu zeci de kilometri de galerii, s-au depopulat, iar o mulţime de case au rămas părăsite. Totuşi, în Stănija există o casă a căutătorilor de aur, unde turiştii sunt invitaţi să descopere istoria exploatărilor din zonă.
Ruinele romane
La Gura Barza, o exploatare auriferă care a funcţionat intens timp de două secole în vecinătatea municipiului Brad, dărâmăturile ocupă hectare întregi din valea în care funcţiona centrul industrial. La începutul secolului trecut, minerii de la Barza scoteau anual peste o tonă de aur pur din galeriile săpate în munte. Uzina de preparare a minereului construită la poalele muntelui Barza în 1898 fusese cea mai mare din Imperiul Austro-Ungar. Un secol mai târziu, când exploatarea auriferă de la Barza îşi începea declinul, în zonă mai lucrau 6.000 de mineri. Gura Barza s-a închis definitiv în 2006, iar de atunci nimeni nu a mai putut ţine sub control dezastrul care a pus stăpânire pe aceste locuri.
Aproape de satul Gura Barza, ascuns pe valea Musariului, se află Treptele Romane, una dintre puţinele galerii miniere din Antichitate care poate fi văzută în România. Locul poartă acest nume pentru că la capătul galeriei subterane săpată de mineri cu dălţile în secolele II – III se află treptele construite pe vremea ocupaţiei romane în Dacia. În întreaga zonă a Bradului, aurul este extras din vremea Daciei romane, iar exploatările au început să se dezvolte intens de circa două secole, o dată cu primele investiţii în modernizarea centrelor miniere. Minereurile extrase şi prelucrate conţineau metale nobile, aur şi argint, în concentraţie variabilă de până la 12 grame la tonă, iar în unele cazuri au ajuns la o concentraţie de 40 de grame la tona de minereu.Până în 1948, când complexul minier a fost naţionalizat, ultimul proprietar privat al exploatării a fost Societatea „Mica” Brad. Ulterior, în 1955 a fost înfiinţat Trustul Aurului Brad, care administra centrele miniere, iar în prezent zona fostului complex se află în patrimoniul Minvest.
Minele de aur din zona Băiţei
Vestigii ale exploatărilor miniere din urmă cu aproape două milenii s-au păstrat şi în împrejurimile Băiţei, o aşezare pitorească din Munţii Metaliferi, aflată la mijlocul distanţei de 30 de kilometri dintre Deva şi Brad, înconjurată de rezervaţia naturală Măgurile Băiţei. „Minele exploatate de romani sunt spre sud de Băiţa şi anume în Munţii Cornet şi Sfredelul, unde a fost găsită o însemnată colonie minieră romană şi unde, în anul 1881, cu ocazia unor săpături, arheologul Teglas Gabor a găsit o mulţime de rămăşiţe romane, ca săgeţi de şteampuri de piatră şi mojere sau piuliţe”, scria istoricul interbelic Ion Rusu Abrudeanu. Fosta mină de la Barbura, un sat învecinat Băiţei, poartă de peste un secol numele Grimm.
Din ea au mai rămas câteva construcţii distruse de cărămidă şi lemn, însă una dintre ele continuă să atragă atenţia celor care ajung în aceste locuri. Clădirea fostei galerii miniere s-a prăbuşit în mare parte, totuşi pe faţada ei scorojită a rămas intactă o inscripţie unică: anul 1889, al înfiinţării exploatării, şi, deasupra, numele Grimm. Cei care îi vizitează ruinele ar putea crede că vechea mină se numeşte astfel datorită celebrilor fraţi Grimm. Astfel ar fi fost omagiaţi autorii poveştii frumoasei Albă ca Zăpada şi a celor şapte pitici, care, la fel ca localnicii din trecutul aşezării, „în fiecare dimineaţă plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale”. Galeria a primit însă numele unui cunoscut geolog, Johann Grimm, din Transilvania secolului al XIX-lea. Timp de mai multe decenii ea s-a aflat în proprietatea familiei Grimm, în timp ce în împrejurimile ei, alte zeci de galerii miniere au aparţinut localnicilor şi asociaţilor familiale.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Johann Grimm a condus pentru o perioadă exploatarea minieră de la Roşia Montană şi a fost autor al mai multor lucrări ştiinţifice despre minerit şi geologie. Până în 1938, urmaşii săi şi ceilalţi localnicii au concesionat terenurile cu zăcăminte miniere Societăţii Topliţa – Măgura – Concordia, la acea vreme una dintre marile companii care exploatau minele de aur, argint, plumb, cupru şi zinc. Exploatările au fost naţionalizate în primii ani ai comunismului, iar până la începutul anilor 1990, când s-a hotărât închiderea lor, în minele de la marginea satului Barbura au lucrat mii de oameni. De două decenii fosta mină de aur şi minereuri complexe a fost închisă, nefiind considerată rentabilă. Clădirile ei au rămas atunci în grija companiei Minvest, iar în ultimii ani soarta le-a fost pecetluită. Localnicii din Barbura, un sat în care mai trăiesc puţin peste 100 de oameni, povestesc că muntele ascunde zăcăminte mari de aur şi cupru, însă mineritul le-a rămas doar în amintiri.
Săcărâmb – „El Dorado“ Europei secolului al XIX-lea
Peste 40 de tone de aur au fost extrase din minele Săcărâmbului numai în secolul al XIX-lea, potrivit cercetătorilor. Despre satul din Munţii Metaliferi, istoricii spun că în secolele trecute a fost unul dintre cele mai căutate locuri de către europenii cuprinşi de febra aurului. Aici s-au stabilit pentru a munci în minele înfiinţate la mijlocul secolului XVIII, oameni din toate părţile continentului. Potrivit legendei, un sătean din Nojag, care îşi mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui şi a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înţepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în faţa unui moşier care avea o mică exploatare minieră în acele ţinuturi. „Piatra” s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului preţios s-a răspândit cu repeziciune. Conul vulcanic al Săcărâmbului, din adâncurile căruia în ultimele trei secole au fost scoase cantităţi impresionante de metale preţioase şi rare, ca teluriul şi nagyagytul, a rămas simbolul fostului orăşel minier al secolelor trecute. Localnicii l-au numit Dealul Patimilor.
Săcărâmb. Foto: Andreea Văduva.
„Dacă priveliştea din localitate printre munţii despărţiţi este deja frumoasă, atunci din vârful piramidei, cu 196 picioare mai sus, ea este de neîntrecut. Înspre nord se deschide o privelişte asupra unei mulţimi de coline joase, care se continuă prin lanţul muntos Ceteraş. Pe trei dintre colinele amintite se află o biserică românească, una catolică şi una neunită. Casele din localitate sunt parcă lipite fie de povârnişurile abrupte, fie de vale, find ameninţate adeseori să fie distruse de ape. Înspre apus, privirea alunecă peste numeroşi munţi în faţă cărora se află satul Certeje. Înspre sud, priveşti către câmpia încântătoare pe care se află Deva cu cetatea să minunată şi multe alte localităţi. Mult mai departe, ca prin ceaţă, se zăreşte splendidul castel al Hunedoarei, iar în fundal munţii acoperiţi cu zăpadă veşnică, străjuind plăcuta valea Haţegului. Această localitate există din anul 1747, când a fost deschisă prima galerie”, relata savantul Joseph Adalbert Krickel, la mijlocul secolului al XIX-lea. Până în secolul XX, Săcărâmbul devenise un orăşel minier, cu o populaţie în care se amestecau urmaşi ai străinilor şi românilor stabiliţi aici pentru a lucra ca „băieşi”, cu trei biserici şi o mulţime de cârciume – o aşezare atipică pentru zona greu accesibilă în trecut. Minele din zona Săcărâmb şi-au continuat existenţa până la începutul anului 2000.
Mai puteţi citi şi:
FOTO Săcărâmb, locul magic din Munţii Metaliferi. Cum arată apusul de soare din ţinutul aurului
Se încarcă comentariile...
