Retezatul anilor '60, în fotografii alb-negru. Amintiri de neuitat pentru iubitorii muntelui
0Imagini de colecţie publicate de Viorel Simionescu dezvăluiau ce îi aştepta pe iubitorii de munte în timpul expediţiilor din anii ´60 în Masivul Retezat.
Un album de fotografii realizate de fotograful Viorel Simionescu în 1963, în timpul unei excursii în Masivul Retezat, a stârnit un număr impresionant de aprecieri.
Alături de imaginile rare publicate de Simionescu pe pagina sa de Facebook, acesta a relatat despre experienţa „turismului montan de altădată”.
GALERIE FOTO CU EXPEDIŢIA ÎN RETEZAT
În acei ani, călătoria pe traseele Retezatului începea, pentru cei mai mulţi dintre turiştii veniţi în judeţul Hunedoara, odată cu coborârea din tren în satul Ohaba de Sub Piatră (comuna Sălaşul de Sus).
Din halta de cale ferată, oaspeţii porneau pe drumul comunal ce traversa satele Sălaşul de Jos, Sălaşul de Sus, Mălăieşti şi Nucşoara, apoi se afundau în sălbăticia pădurii până la refugiul Cârnic. Cei mai norocoşi erau luaţi în căruţele localnicilor care aşteptau la tren.
În gară la Ohaba de sub Piatră Sursa Facebook Viorel Simionescu
„La coborârea în Ohaba de sub Piatră din personalul care oprea în această haltă, după o noapte de somnolenţă pe bănci de lemn, la clasa a doua. În afara echipei noastre cu care străbătuserăm multe trasee montane, se ataşaseră câţiva prieteni mai puţin obişnuiţi cu muntele. La vremea aceea pe rute secundare - drumuri comunale, uneori şi judeţene - nu exista nici un mijloc de transport în comun. Cei peste 20 de kilometri până la Poiana Cârnic, de unde începea urcuşul spre cabană, nu exista niciun mijloc de transport pe cei 290 de kilometri spre poiană. Pietrele îi îngrozeau pe însoţitorii noştri mai puţin umblaţi pe munte, aşa că am angajat un localnic care aştepta, cu o căruţă, să facă şi el un mic business (cuvânt necunoscut atunci) din care îi ieşea un mic profit, important pentru el şi apreciat ca modest de noi”, scrie Viorel Simionescu, pe pagina sa de Facebook.
Un reportaj de excursie, mai mult documentar despre cum se facea turismul montan acum 1/2 secolPublicată de Viorel Simionescu pe Joi, 3 februarie 2011
Drumul spre Cârnic
În prezent, drumul până la Nucşoara este modernizat, iar de la Nucşoara la popasul Cârnic este accesibil. Cei care doresc să exploreze Retezatul pe acest traseu îşi pot lăsa maşinile în zona popasului Cârnic. De acolo, accesul auto este interzis pe drumul forestier spre cabana Pietrele.
„Urcuşul la cabană era destul de uşor, umblat de ciobani, turişti, localnici. Am ajuns însă destul de obosiţ, transpiraţi, prăfuiţi şi cu gândul la un loc la prici, noaptea precedentă fiind nedormită. Dar la cei 26 ani, câţi aveam atunci, ce conta? Cabana Pietrele era oarecum evoluată, având instalaţie de apă în curte, în timp ce la majoritatea cabanelor "spălătorul" era la râu sau la izvor, uneori destul de depărtat. Pe vreme bună, micul dejun luat în curtea cabanei era o încântare pentru că sălile de mese nu erau prea îmbietoare”, scrie fotograful.
Drumurile spre Retezat Sursa Facebook Viorel Simionescu
Cabana Pietrele
Complexul turistic Cabana Pietrele, unul dintre cele mai vechi din ţară, a fost ridicat la sfârşitul anilor 1930 în Retezat, la altitudinea de 1.480 metri şi este punctul de plecare pentru mai multe trasee turistice clasice, pe munte. Pietrele se află în zona centrală a Parcului Naţional Retezat, la confluenţa crestelor secundare ale masivului. Construcţia cabanei a urmat declarării în Retezatului drept primul Parc Naţional din România.
Din anul 1935, Alexandru Borza şi Emil Racoviţă, doi dintre marii savanţi ai românilor, au militat pentru protejarea, prin lege, a întinsei rezervaţii, care la acea vreme cuprindea 100 de kilometri pătraţi. Cabana Pietrele a fost legată prin văile Stânişoarei, Pietrele, Valea Rea, valea Vârfului Mare şi culmea Lolăii, de Cabanele Genţiana, Buta, Cheile Buţii, Baleia, zona pârtiei Râuşor, Poiana Pelegii. Până la ea turiştii urcă pe drumul care leagă satul Nucşoara de zona Cârnic, ultima locaţie până la care se poate ajunge cu maşina. De la Cârnic, turiştii mai fac circa două ore pe un drum forestier până la Pietrele. În anul 2007, cabana Pietrele a ars, într-un incendiu izbucnit de la un horn deteriorat. Au rămas Vila Stânişoara si căsuţele din jur, care pot găzdui împreună peste 150 de oameni, vara, şi circa 70, iarna.
Cabana Pietrele Sursa Facebook Viorel Simionescu
Ciobanii, ajutoare la nevoie
Înainte ca turismul în Retezat să devină unul „de masă”, ciobanii şi localnicii puteau fi ajutoare de încredere pentru cei care explorau muntele.
„Zilele următoare am parcurs câteva trasee accesibile de la cabana Pietrele. La revenirea spre cabană, după un traseu mai dificil pe Custura Galeşului, pe o vreme mizerabilă, am dat de un bordei ciobănesc unde am fost primiţi cu prietenie, ne-am uscat la foc, am mâncat şi băut delicioase produse de stână, ciobanul neacceptând vreo plată, cu excepţia ţigărilor. Pachetele de ţigări erau o monedă căutată de ciobani şi le luam cu noi special (nişte colegi de facultate, la terminarea uneia dintre convocări la Şcoala Militară din Sibiu, au făcut creasta Făgăraşilor, cheltuind aproape nimic, având cu ei o mulţime de pachete de ţigări Militar, care se dădeau ca raţie zilnică odată cu masa de prânz”, scrie Viorel Simionescu.
La cabana Pietrele Sursa Facebook Viorel Simionescu
Pe Valea Râului Mare
Autorul imaginilor a oferit şi câteva informaţii despre locul din Retezat acoperit în prezent de lacul de acumulare Gura Apelor, al cărui baraj a fost construit de la mijlocul anilor ´70. O cabană pitorească, aflată în vecinătatea unui baraj de buşteni, zona fiind una cu tradiţie în plutărit, le oferea găzduire oaspeţilor ţinutului.
„Cabana, cochetă şi splendid poziţionată într-o poiană lângă Răul Mare, nu mai există, zona fiind inundată de lacul de acumulare. Nici drumul în lungul râului prin care am ieşit din masiv pe la Gura Zlata nu mai este. De această cabană îmi sunt legate amintiri minunate.
După o zi dură de parcurs distanta de la Pietrele, încărcaţi cu rucsaci de circa 30 de kilograme (din care mai bine de 1/2 erau alimente - conserve, salamuri, chiar pâine - pentru că la cabane nu găseai nimic de mâncare), arşi groaznic de soarele unei zile de un senin de excepţie (deşi eram după circa 10 zile de plajă la Mare) şi terminaţi fizic de un coborât abrupt din creastă până la nivelul răului, poiana de lângă apă unde era cabana ni s-a părut un colţ de Rai.
Am dormit tun, desigur tot la priciuri. Pentru cine nu a apucat, priciurile erau paturi de scândură de brad, între 10 şi 20 într-un dormitor, cu o saltea de paie peste care se aşternea una din cele două pături care îţi erau oferite în preţul cazării. Aveam însă 26 ani şi treceam peste toate fără să ne pese. La cabană, toaleta se făcea la râu, unde se spălau şi rufele, se corhăneau buştenii cu ţapina în rău pentru a fi duşi de apă la vale.
Aproape de Gura Zlata Sursa Facebook Viorel Simionescu
În lumina dimineţii ce a urmat, am făcut câteva poze bune, cu activităţi la rău, ţapinari în efort etc. Puţin mai jos de cabană era improvizat un mic baraj din buşteni mari, lac în care se adunau lemnele pentru a fi dirijate mai apoi pe firul răului de către ţapinari.
Una din fotografiile cu ţapinari, cu o lumină frumoasă şi omul în plin efort, a plăcut mult colegilor de la AAF, dar nu a putut fi inclusă în colecţiile ce erau trimise la saloane internaţionale sau interne pentru că spatele cămăşii omului avea un petec mare şi cenzura comunistă nu tolera aşa ceva.
În micul lac format de baraj am petrecut câteva ore de neuitat în compania unor copii ai locului, făcând exerciţii de plutărit pe nişte plute improvizate din 2 - 3 buşteni legaţi. După două zile de odihnă în acel colţ de Rai care a dispărut pentru totdeauna, am pornit să ieşim din masiv pe la cabana Gura Zlata, pe o potecă de un pitoresc minunat. La cabană, Râul Mare avea un debit important şi făcea nişte bulboane în care am făcut o baie straşnică”, îşi aminteşte fotograful.
Clopotiva, 1963 Sursa Facebook Viorel Simionescu
De la Gura Zlata, turiştii coboară, părăsind muntele, la fel cum o fac şi astăzi, spre centrul Comunei Râu de Mori, cu satele Brazi şi Clopotiva. În prezent, drumul de la Râu de Mori până la Barajul Gura Apelor este asfaltat.
„După un drum destul de neplăcut, prin praf şi căldura mare, am ajuns la Clopotiva, unde o dată pe zi, pe la ora 14, trecea un autobuz spre Petroşani. Am aşteptat circa două ore în soarele dogoritor, în staţia marcată cu un felinar în faţa Magazinului Mixt. Ceva mai jos dormea un alt călător, un cioban tolănit în praf, pe care l-am invidiat pentru seninătatea lui”, a relatat Viorel Simionescu (foto jos, sursa Facebook V.S.).
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
