Ce ştiau medievalii despre vrăjitorie: autorul sângerosului ghid al vânătorii de vrăjitoare a fost un inchizitor ratat

Primii creştini refuzau să admită existenţa vrăjitoriilor, considerându-le înşelătorii, iar în Evul Mediu timpuriu, doar în cazuri izolate, au fost intentate procese celor care practicau ritualuri magice. Isteria vrăjitoarelor s-a răspândit rapid, pe seama relatărilor senzaţionale, şi a condus la riposte sângeroase ale inchizitorilor. Sunt câteva dintre lucrurile mai puţin ştiute despre vrăjitoria în Evul Mediu.

O serie de documente istorice oferă detalii despre cum a devenit vrăjitoria, de la o practică nedemnă de luat în seamă la începutul Evului Mediu, o îndeletnicire care a creat isterii şi execuţii în masă.

Existenţa vrăjitoriei, negată de creştini
În Evul Mediu timpuriu, oamenii refuzau să admită credinţele în magie. Sfântul Augustin, un teolog influent al vremii, a negat că demonii ar putea acorda oamenilor puteri magice, afirmând doar că se poate ca aceştia îi puteau înşela să creadă că au puteri magice. Scrierile sale au influenţat lumea creştină a Evului mediu timpuriu. Creştinii din acea vreme, potrivit unor mărturii istorice, nu permiteau uciderea femeilor acuzate de vrăjitorie, iar preoţii predicau enoriaşilor că fantasmele trimise de diavol sunt false, informează listverse.com.

Primele procese de vrăjitorie erau cazuri izolate
Procesele la care erau supuse vrăjitoarele în primele secole ale Evului Mediu erau diferite de isteria în masă pe care au creat-o inchizitorii în secolele al XV-lea – al XVII-lea. În foarte puţine, cazuri, susţin istoricii, un număr mare de persoane erau judecate pentru magie, în timp ce în majoritatea cazurilor, procesele de vrăjitorie aveau un singur acuzat sau, ocazional, un grup restrâns de persoane. Excepţie au făcut procesele care au condus la execuţiile în masă ordonate de Filip cel Frumos, la începutul secolului al XIV-lea, asupra a sute de membrii ai ordinului Templierilor, acuzaţi de vrăjitorie şi erezie.

Preoţii practicau magia
Deşi procesele intentate celor acuzaţi de vrăjitorie nu puteau fi realizate fără ca un reprezentant al Bisericii să aibă rolul de inchizitor, uneori chiar membrii ai clerului erau practicanţi ai magiei. Potrivit istoricilor, călugării Ordinului Sfântului Augustin din Canterbury au păstrat peste 30 de cărţi de magie în bibliotecile mănăstirii. Textele ofereau informaţii despre ritualurile necesare pentru a convoca spirite. Alteori, preoţii efectuau ritualuri de magie amestecate cu cele ortodoxe. Un astfel de ritual, amintit de istorici ca datând din secolul al XII-lea, implica stropirea câmpurilor cu lapte, miere, ulei, ierburi şi apă sfinţită, în timp ce preotul recita pasaje din Biblie şi din cărţile de Liturghii, informează listverse.com.

Primele trucuri magice
Trucurile magice erau folosite, potrivit unor documente, încă din secolul al XIV-lea. Un astfel de manual, care oferea lecţii de prestidigitaţiţie şi trucuri se numea Secretum Philosphorum. Cartea oferea instrucţiuni cititorului cu privire la modul prin care putea folosi cerneala invizibilă pentru a face farse prietenilor, la modul prin care putea crea iluzia că un obiect de mişcă singur sau modul de a scăpa dintr-o strânsoare, după ce a fost legat cu mâinile la spate.

Nu orice „magie” era condamnată
În Evul Mediu, unele ştiinţe asociate deseori magiei, cum era astrologia, erau considerate respectabile. Flosofi importanţi ai Evului Mediu au scris tratate în care ofereau informaţii despre puterile curative ale unor pietre şi în care afirmau că astrologia era o ştiinţă predictivă autentică. Multe dintre curţile regale şi nobile medievale erau patronate de astrologi şi alchimişti, care erau consultaţi cu privire la deciziile politice importante.

Autorităţile seculare conduceau cele mai multe procese de vrăjitorie
Cele mai multe procese împotriva oamenilor acuzaţi de vrăjitorie nu erau conduse de preoţii Inchiziţiei, ci de autorităţile seculare ale statelor, potrivit documentelor medievale. În 1258, Papa Alexandru al VI-lea a decretat că inchizitorii nu trebuie să se implice în cazuri de vrăjitorie, cu excepţia celor în care a existau elemente clare ale gândirii eretice. Celericii rămâneau însă consilieri ai anchetatorilor, informează listverse.com.

Isteria vrăjitoarelor
În secolul al XV-lea, potrivit istoricilor, a avut loc cea mai mare isterie împotriva vrăjitoriei din perioada modernă timpurie. Vizaţi erau cei despre care se preupunea că au făcut pacturi demonice, care ar fi stat la baza tuturor formelor de magie. La începutul secolului al XV-lea noţiunea de Sabat al vrăjitoarelor, de comuniune a acestor cu diavolul a devenit un element esenţial al proceselor. Tot de atunci a avut loc cea mai mare răspândire a relatărilor despre sabaturile vrjitoarelor, şi datorită caracterului lor senzaţional şi lasciv.

Malleus Maleficarum, scris de un inchizitor ineficient
Unul dintre cele mai faimoase manuale medievale dedicate magiei, Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor), a fost scris în 1480 şi reprezenta un ghid practic pentru efectuarea vânătorii de vrăjitoare. Autorul său a fost inchizitorul Heinrich Kramer din Germania secolului al XV-lea. Înainte de a scrie Malleus Maleficarum, călugărul dominican a încercat să urmărească penal mai multe vrăjitoare pe care le suspecta, însă ideile sale despre vrăjitorie şi modul său de acţiune au provocat indignare comunităţilor locale. După mai multe eşecuri în a investiga presupusele vrăjitoare şi pe apropiaţii acestora, inchizitorul Kramer a scris Malleus Maleficarum, în care îşi justifica metodele şi îşi exagera succesele obţinute în vânătoarea de vrăjitoare.

Vă recomandăm şi:

Fresca misterioasă ascunsă în Castelul Corvinilor. Pictura medievală care spune povestea Huniazilor este în mare pericol

O frescă misterioasă, veche de peste cinci secole, potrivit unor istorici, şi abia vizibilă în Castelul Corvinilor, înfăţişează una dintre cele mai frumoase relatări oferite de-a lungul timpului despre familia lui  Ioan de Hunedoara. Rămăşiţele ei se află în loggia Matia şi sunt în pericol de a dispărea, din cauza degradării. Un proiect pe fonduri europene ar putea salva soarta operei de artă.

Bordelurile de lux din Evul Mediu. Viaţa de coşmar a prostituatelor în vremea în care sexul era privit ca un rău necesar

Numeroase mărturii din secolele trecute oferă detalii despre modul de viaţă al tinerelor care deveneau prostituate în bordelurile din oraşele medievale, într-o vreme în care casele de toleranţă erau permise, însă prostituţia clandestină era aspru pedepsită.

Afacerile cu sex din perioada interbelică: orgiile cu muncitoare, „codoşlâcul“ din Petroşani şi celebra Mameluţa, femeia care şi-a transformat casa în bordel

Prostituţia era un fenomen greu de controlat în perioada interbelică şi în anii 1940, când activitatea caselor de toleranţă era interzisă sub sancţiuni aspre. O serie de documente păstrate la Arhivele Naţionale - Hunedoara şi numeroase relatări din presa vremii arată îngrijorarea autorităţilor faţă de numărul mare al tinerelor care îmbrăţişau depravarea din bordeluri.

FOTO Tentaţiile erotice din Antichitate în cele mai vechi imagini explicite: cât de pasionaţi de sex erau strămoşii noştri

Scenele erotice ilustrate în frescele din oraşul roman Pompeii, falusurile decorative de tip talisman, monedele antice care înfăţişau scene de sex, folosite la plata prostituatelor din bordelurile Romei şi sculpturile dedicate zeităţilor oferă informaţii preţioase despre dezinhibiţiile popoarelor antice europene.