Mihai Eminescu şi fascinaţia faţă de spiritualitatea indiană: „Eu sunt budist“

Într-un manuscris Mihai Eminescu susţine că sufletul său se află situat deasupra muritorilor de rând. Sunt mai multe scrieri ale sale unde se regăseşte influenţa gândirii indiene.

Marele poet Mihai Eminescu a avut o admiraţie deosebită faţă de cunoaşterea spiritualităţii indiene, în special faţă de budism. Lumea aceasta nouă pentru el a cunoscut-o la Viena şi Berlin, în timpul studiilor universitare, când a intrat în contact cu cei mai mari profesori universitari de la care avea să afle foarte multe lucruri.

"Preocuparea lui Eminescu faţă de India nu se va constitui într-o obsesie, ci într-o curiozitate specifică geniului care doreşte să studieze cât mai mult şi să cunoască pe măsura capacităţilor proprii lumea unde activează, să se familiarizeze cu zestrea culturală a popoarelor, indiferent cât de departe ar fi fost acestea în spaţiu şi timp", spune profesorul focşănean Florinel Agafiţei, unul dintre indianiştii recunoscuţi din România, în lucrarea "Indianiştii din spaţiul românesc".

Potrivit acestuia, lumea indiană a exercitat o fascinaţie asupra lui Eminescu, fiind marcat de ideile filozofice şi doctrinare. Unul dintre colegii săi de facultate îşi amintea că poetul nepereche a aprofundat budismul, iar cercetătorii au descoperit că ştia aproximativ 3.000 de cuvinte şi expresii din limba sanskrită.

Dar dincolo de aceste informaţii, rămâne creaţia sa literară, care cuprinde foarte multe opere care trimit la gândirea indiană. Dar afinitatea sa faţă de spiritualitatea indiană este demonstrată cel mai bine de un manuscris în care Eminescu afirmă că se simte budhist.

“Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la potenţa a 10-a, nu mi-e milă numai de-ai mei, mi-e milă de orice vieţuieşte, fie aceea un gândac, fie un animal, fie un grec, fie un sârb, fie un bulgar. Religia mea îmi comandă de-a nu spune decât atâta cât poate s-aducă pe-o fiinţă la cunoştinţa de sine, la acea fulguraţiune intelectuală care să-l facă a-l vedea că degeaba invidia se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci luptă în contra unei puteri constante, care există pururea, în contra lui Brahm, a adevărului”, scrie Eminescu în manuscrisul aflat în fondul documentar 2275B.

Poezii unde se regăseşte influenţa gândirii indiene

Cercetătorii operei lui Eminescu spun că acesta lucra intens la gramatica sanskrită, pasiune care şi-a perfecţionat-o permanent şi a manifestat-o până la sfârşitul vieţii, în ciuda bolii.

Poezia "Kamadeva", scrisă în 1887, a fost găsită de Alexandru C. Cuza, profesor de economie politică, membru al Academiei Române şi om politic, după o vizită acasă la poet. Poezia era scrisă pe o bucată de hârtie pe care poetul a mototolit-o şi a aruncat-o.

"Eminescu a fost unul dintre aceia care nu se grăbea să dea publicităţii creaţiile lui, lucrând îndelung asupra lor, perfecţionându-le, cizelându-le. Aşa se explică de ce poezia <<Kamadeva>> a fost recuperată de A.C. Cuza de pe podeaua începerii unde locuia poetul. Oricum ar sta lucrurile însă, lecturând <<Kamadeva>> realizezi că poetul se exprimase şi cu simţire, şi cu logică, şi cu o deplină cunoaştere a ce înseamnă mentalitatea indiană, transpunând în câteva versuri întreaga raţiune a existenţei iubirii", spune Florinel Agafiţei.

De asemenea, poezia Glossă” este considerată o altă poezie apropiată de filosofia budhistă, dar alte scrieri ale poetului unde se regăseşte influenţa gândirii indiene sunt "Epigonii", "Venere şi madonă", "Memento mori", "Eu nu cred nici în Iehova", "Rugăciunea unui dac", "Tat twam asi", "Scrisoarea I", "Luceafărul".

Manuscrisele rămase de la Eminescu relevă faptul că poetul aborda din perspectivă indiană probleme cu privire la naşterea cosmosului, la nemurirea sinelui.

“Preocupările lui Eminescu privind nemurirea sufletului, precum şi apariţia lumii sunt constante, iar răspunsul pe care-l propune în versuri şi cugetările filosofice rămase în manuscris demonstrează ipoteza propusă de noi: că s-a simţit mult mai aproape, în anumite chestiuni, de spiritualitatea hindusă şi nu de aceea greacă ori germană”, conchide Florinel Agafiţei.