„Luna de miere“ la origini: privilegii 100% pentru bărbat, tratat regeşte de tata-socru, exclusiv cu „licoarea zeilor“
0
Ritualurile matrimoniale sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, iar tradiţia lunii de miere era percepută diferit în trecut faţă de ceea ce înţeleg astăzi prin această noţiune tinerii căsătoriţi.
Cuplurile de tineri căsătoriţi din ziua de astăzi să gândesc la luna de miere ca la acea perioadă în care, după stresul cu organizarea evenimentului nunţii, lasă toate grijile de o parte şi pleacă departe de casă, dacă se poate în locuri cât mai exotice, pentru a se distra, relaxa şi să-şi aducă toată viaţa aminte de clipele frumoase.
Luna de miere nu este însă o tradiţie de dată recentă, ci este un obicei matrimonial vechi de mii de ani. Istoricii au concluzionat că îşi are originea în Babilon, unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii antice, Bagdadul de astăzi.
De unde provine tradiţia lunii de miere
Se spune că, după ritualul căsătoriei, tatăl miresei era obligat ca, timp de o lună, să-i ofere ginerelui său o băutură care se numea hidromel, cunoscută în epocă ca "licoarea zeilor".
Era un fel de vin de miere, uşor alcoolic, obţinut prin fermentarea mierii de albine şi a polenului. Pe atunci, calendarul era bazat pe cicluri lunare, care însemnau timpul scurs între apariţia Lunii pline şi până la apariţia următoarei luni pline. Adică o lună avea 29 de zile, o altă lună 30 de zile. Din această cauză, perioadei în care tatăl socru îl supunea la tratamente preferenţiale pe ginerele său i s-a spus luna de miere.
Istoricul Zoe Petre, specialist în istorie antică şi arheologie, spune că luna de miere apare şi în legendele antice ale dragostei, amintind despre povestea lui Orfeu, celebrul cântăreţ din mitologia greacă şi a soţiei sale, nimfa Euridice.
Orfeu, Euridice şi „luna de miere”
"«Luna de miere» este departe de a fi o invenţie recentă; încă în povestea lui Orfeu şi a Euridicei, acest răgaz de pasiune îmbătătoare pe care societatea îl acordă oricărui cuplu la începutul unei relaţii carnale, şi în care o aură de senzualitate pluteşte aproape palpabil în jurul celor doi amanţi – «luna de miere» – declanşează întregul şir de drame la capătul căruia cântăreţul trac va fi pe veci despărţit de prea iubita lui soaţă. Mai întâi, Euridice e cât pe-aci să fie violată chiar de eroul mierii, Aristaios – cel care, cel dintâi, domesticise albinele şi îi învăţase pe oameni să ia mierea din stupi. Salvată în ultima clipă, ea suscită însă o patimă cu mult mai periculoasă, cea a lui Hades însuşi, şi e înghiţită de pământul surpat, ca Persefona, sau muşcată de o viperă, şi ajunge în ţinutul morţilor. Cum ştim, Orfeu coboară în lumea de dincolo şi izbuteşte să o înduplece pe Persefona să o elibereze pe Euridice din Hades, dar nu e capabil să se abţină şi întoarce capul spre a o privi – nu e, adică, în stare să iasă din gestualitatea şi semnificaţia «lunii de miere» pentru a reaşeza relaţia conjugală pe terenul ferm şi lipsit de patimă al căsătoriei legitime – şi astfel îşi pierde soaţa pe veci. Disperat, fuge în munţii Traciei şi acolo, ne spune Ovidiu, inventează pederastia pentru a nu trăda amintirea Euridicei, sfârşind sfâşiat de localnicele furioase fiindcă nu accepta nici măcar să se apropie, cu atât mai puţin să se iubească cu ele", a scris Zoe Petre pentru revista Historia.
O explicaţie teologică pentru „luna de miere“ o oferă şi preotul Ioan Ioanicescu.
Azi furatul miresei, pe vremuri ascunderea ei
“Cercetătorii în domeniu afirmă că această sintagmă ar veni de la popoarele nordice. Din cele mai vechi timpuri, aceste popoare au avut obiceiul de a impune tinerilor căsătoriţi ca, timp de 30 de zile după nuntă, să se hrănească cu hidromel, un amestec de apă cu miere şi anumite aromate. Aşadar să consume mierea ca regim alimentar de favoare. Desigur, în mod simbolic, prin aceasta se aminteşte tinerilor că trebuie să cultive în atmosfera căminului lor dulceaţa de miere a unor bune deprinderi de comportament şi a virtuţilor casnice ideale. Şi aceasta nu doar pentru 30 de zile, ci pentru întreaga lor viaţă”.
Povestea cu luna de miere numită de nordici „hjunottsmanathr”, adică „a se ascunde”, este însă legată de faptul că viitorul cuplu trebuia să se cunoască dinainte, iar singura modalitate de a se întâmpla acest lucru era ca bărbatul să îşi răpească iubita şi să o ţină ascunsă până când familia acesteia nu o mai căuta.
În acest fel, singuri cei doi petreceau o lună cu adevărat de miere, în care era inclusă şi acea băutură, licoarea zeilor. Mai mult decât atât, la finalul acestei perioade, dacă mireasa rămânea însărcinată, cuplul se putea întoarce acasă.
Abia în urmă cu două secole luna de miere a devenit cu adevărat un obicei descris ca fiind romantic, care făcea parte integrantă din ceremonialul nunţi. Cu obiecţiunea că excursia pentru luna de miere era plătită de mire şi familia acestuia.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
