Istoria calendarului la români. Acum trei secole, oamenii ştiau data sărbătorii Paştelui pentru următorii 100 de ani

Primele calendare în ţara noastră au fost tipărite în urmă cu aproape trei secole, dar după 1850 fruntaşii literaturii române s-au implicat în apariţia lor.

Cuvântul calendar provine din latinescul "calendarium", care înseamnă un sistem de ţinere a evidenţei primelor zile din lună, cunoscute şi sub numele de "calende", când se plăteau dările.

Prin urmare, calendarul este o invenţie a omului, un instrument util pentru a ţine socoteala zilelor şi lunilor anului, dar şi sărbătorilor religioase şi de tot felul.

Dacă la alte popoare calendarul are o vechime foarte mare, în România primul calendar a fost tipărit la Braşov, în anul 1733. Nu a fost însă o lucrare românească, ci o traducere din sârbeşte după manuscrisele unui astronom. El cuprindea o parte calendaristică şi o alta referitoare la noţiuni de astronomie.

50 de ani mai târziu, la Iaşi avea să fie tipărit un calendar în limba rusă. Calendarul era ilustrat cu ornamente şi gravuri reprezentând capete încoronate din anul 1785, anul apariţiei calendarului. Istoricii spun că la începutul secolului XX se mai găsea un exemplar din acest calendar la biblioteca mitropoliei din Sibiu.

În 1814, apare tot la Braşov un calendar cu cele 12 luni ale anului, numerorarea lunilor începând însă cu septembrie. Noutatea acestui calendar era faptul că anunţa data zilei de Paşte pe o perioadă de un secol.
“Pentru fiecare lună se află cântece bisericeşti, Condac şi Gropari. Găsim apoi prevestiri, pronosticuri pentru anii următori, care merg până la anul 1926. Ele se referă la temperatură, semănături, starea barometrică, boli, mai ales cu privire la ciumă, deoarece lumea era îngrozită de acest flagel care bântuise câţiva ani mai înainte”, este descris acest calendar în almanahul Argus apărut în anul 1923.

În anul 1830 este tipărit la Sibiu un calendar românesc, publicat de Ştefan Neagoe, fiind printre primele lucrări calendaristice pentru românii de dincolo de Carpaţi.

Cărturarii s-au implicat în apariţia calendarelor

În 1831, Ion Gherasim Gorjan tipăreşte la Bucureşti un calendar pe 20 de ani, tot el fiind cel care continuă să publice calendare timp de mai mulţi ani, cum a fost "Calendarul pentru 11 ani (1850-1861)", "Calendarul pentru următorii trei ani-1851,1852 şi 1853".

Un alt făcător de calendare a fost Grigore Pleşoianu, care în 1836 publică "Calendarul Statului de Carcalechi", dar şi "Calendarul de la 1838, cu observaţii asupra femeilor celor rele, de Anton Pann". Tot el publică în 1850 un "Calendar bogat având şi cântece".

Alte calendare apărute în ţara noastră au fost la 1844 - "Calendăraşul", la 1847 - "Calendarul populului român", la "1847 - Calendarul pe 100 de ani de Romanov".

În anul Unirii Principatelor Române, C.A. Rosetti a tipărit calendarul său pe acel an, iar Dimitrie Bolintineanu şi A. Zane s-au folosit de tipografia statului pentru a scoate pe piaţă un "Calendar geografic, istoric şi literar pentru 1861". Practic, în acei ani, floarea intelectualilor României s-au implicat în conţinutul acestor calendare, care, în lipsa ziarelor, constituiau o sursă de informare pentru omenire.

"Fruntaşii literaturii române au luat parte activă la apariţia calendarelor. Aceste lucrări conţin tot mai multe articole literare şi ştiinţifice din care publicul îşi face educaţia şi se pune la curent cu progresele realizate de alte ţări. În special, pe terenul culturii naţionale şi politice, calendarele au fost de mare însemnătate. Un studiu asupra vechilor noastre calendare ar fi de mare interes. Cercetând broşurile acelea anuale, de pe vremea când ziaristica era la începuturile ei şi almanahul ţinea loc de gazetă, vom găsi nu numai transformările care s-au produs în spiritul public, ci vom afla din intimitatea căminurilor de altădată, când în cercul familiei pătrundeau raze din sufletul Apusului, aducând atâtea doruri şi năzuinţe", spune istoricul Vasile Voinea.