De ce a făcut puşcărie Petre Ispirescu, părintele basmelor româneşti. Deşi n-a mers la şcoală, a fost un autodidact prin excelenţă

Petre Ispirescu a fost o luminoasă figură a culturii româneşti. Povestitorul a trăit doar 57 de ani, dar a lăsat în urmă o operă valoroasă.

Petre Ispirescu, scriitorul care ne-a făcut copilăria mai frumoasă graţie basmelor sale minunate, a avut o viaţă interesantă din foarte multe puncte de vedere.

El s-a născut la 1830 într-o mahala a Bucureştiului, în familia frizerului Gheorghe Ispirescu. Se pare însă că mama sa, Elena, a fost cea care l-a inspirat cel mai mult în devenirea sa ca povestitor, aceasta având, potrivit scriitorului, un har aparte de a povesti.

Într-o mărturisire făcută unui scriitor, Petre Ispirescu a spus în legătură cu educaţia sa că „n-am trecut nici patru clase primare”, dar că mama sa a fost cea care a luat iniţiativa de a-l duce să înveţe să citească la dascălul bisericii din cartierul unde locuiau.

Petre avea doar 14 ani când a intrat ucenic  la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, ziarist şi tipograf român de origine macedoromână.

Era o muncă solicitantă pentru tânăr, de ore pe zi, dar când a devenit major era deja tipograf calificat.

Această activitate de tipograf avea să-i deschidă foarte mult orizonturile, mai ales că prin locurile pe unde a lucrat erau tipărite cărţi ale unor autori celebri, dacă ar fi să-i pomenim pe Hugo, Dumas, Rousseau, Cervantes.

Tot tipografia i-a adus însă şi un necaz, Petre Ispirescu ajungând la puşcărie.

O cauză nobilă

Se întâmpla în anul 1858, când se făceau planuri pentru Unirea Principatelor Române. Unioniştii, printr-o conjunctură favorabilă, au intrat în posesia unei corespondenţe secrete din care au aflat că Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei, avea promis tronul Moldovei de către imperiile otoman şi austriac, care se luptau din răsputeri să împiedice unirea. Conţinutul corespondenţei a ajuns şi la tipografia unde lucra Petre Ispirescu.

"lspirescu nu era străin nici de frământările sociale din ţară, la care înţelege să ia parte. Prin intermediul ginerelui lui Copainig, care era director la tipografia Mitropoliei, face cunoştinţă cu I. G. Valentineanu, cunoscutul om politic al vremii. Acesta îi încredinţează manuscrisul corespondenţei secrete a princepelui Vogoride, caimacanul Moldovei, cu vărul său, consulul Turciei la Londra, în care se arătau încercările de a se submina unirea principatelor, cerându-i  stăruitor să le tipărească, pentru a fi răspândite în mod secret în marele public. Cheltuielile imprimării le suporta S. Creţulescu. Însă, după cum spune Ispirescu, Valentineanu flecar, ca să-şi dea aer de patriot, a spus la toţi cunoscuţii ce a făcut. Poliţia, aflând de această acţiune, îl arestează pe Ispirescu, însă îi dă drumul, fără a fi judecat, după trei săptămâni, chiar în ziua deschiderii Divanului ad-hoc. Între timp, postul său fusese ocupat", potrivit istoricului Victoria Roman.

În activitatea sa ulterioară, Ispirescu avea să colaboreze cu mari personalităţi ale culturii româneşti. Mai târziu, la trei ani după Unire, avea să publice şi primele basme: „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, „Fiul vânătorului”, „Balaurul cu şapte capete”, „Fata de împărat şi pescarul”, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

În 1882, la sfatul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu a adunat cele 37 de basme ale sale în lucrarea „Legende sau basmele românilor”, care s-a publicat de nenumărate ori până în ziua de azi.