Cum a fost descoperită cea mai cunoscută baladă populară. Vasile Alecsandri a publicat-o pentru prima dată acum 167 de ani, cu titlul „Mieoara“

Descoperirea baladei „Mioriţa“ este rodul unei întâmplări trăite de scriitorul Alecu Russo. Acesta a intrat în conflict cu autorităţile şi a fost trimis în exil la Mănăstirea Soveja. Balada care a fost publicată pentru prima dată de Vasile Alecsandri.

Autorii monografiei comunei Soveja, profesorul nonagenar Iulian Albu, împreună cu regretata sa soţie, Florica Albu, s-au aplecat asupra operei Mioriţa. Într-un interviu pentru publicaţia „Lumina”, aceştia afirmă că singurul loc de pe pământ unde s-a descoperit „Mioriţa” este Soveja, la graniţa dintre trei provincii.

"Aici există acest <<triplex confinium>> (graniţă triplă) unde s-au întâlnit păstorii din Muntenia, Ardeal şi Moldova. De altfel, şi Alecu Russo, în sejurul său forţat la Mănăstirea Soveja, afirmă acest lucru. După ce aude cântarea de la oltenii din sat, neştiind că lăutarii respectivi erau munteni aduşi de Matei Basarab pe moşia mănăstirii, spune că a auzit-o cântată şi de trăitorii din văile rucărenilor şi dragoslovenilor, locuitorii celor două sate ale Sovejei-Rucăreni şi Dragoloveni, ajunşi aici din Rucărul şi Dragoslavele, de dincolo de munţi, din Ţara Românească, în două-trei valuri în istorie”, spune Iulian Albu.

Într-adevăr, adevărul istoric spune că „Mioriţa”, o adevărată capodoperă a folclorului literar românesc, pe care criticul literar George Călinescu o plasează între operele fundamentale ale poporului român, a fost culeasă de poetul, prozatorul şi eseistul român Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la mijlocul secolului XIX.

Russo era deja recunoscut în epocă pentru faptul că se ocupa de culegerea de poezii, balade şi doine, dar descoperirea baladei  „Mioriţa” este rodul unei întâmplări la care scriitorul, ideolog al generaţiei de la 1848, nu se aştepta.

O piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, care a deranjat autorităţile vremii, avea să-i aducă în primăvara anului 1846 o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munţii Vrancei, experienţă pe care Russo o povesteşte în lucrarea „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”,  publicată după moartea sa de Alexandru Odobescu.

Descoperită din întâmplare

În jurnal, Alecu Russo redă întâlnirea cu unul dintre „arhivarii” baladei populare, moment care potrivit celor relatate în jurnal s-a petrecut pe 11 martie.

„11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier…”, scrie Russo în jurnal.

Anterior, pe 10 martie, Russo pomeneşte de „o petrecere”  la care a participat într-o zi de sărbătoare.

„Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olteneşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul. Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina!”.

Deşi Russo nu dă amănunte despre „Mioriţa”, cercetătorii consideră că acela a fost momentul culegerii de la localnici a preţioasei balade, mai cu seamă că între 11 martie şi 22 martie 1846 jurnalul său zilnic de până atunci este întrerupt.

Publicată de Alecsandri

Fără a avea pretenţia de a-şi revendica opera, mai ales că îşi publica sub anonimat multe lucrări (n.a. vezi volumul „Cântarea României”), Alecu Russo i-a încredinţat balada poetului Vasile Alecsandri, pe care acesta o „şlefuieşte” şi o publică cu titlul „Mieoara”, pentru prima dată în anul 1850, în secţiunea „Cântece poporale româneşti” din gazeta „Bucovina” din Cernăuţi, pentru ca mai apoi, în 1852 să includă balada Mioriţa şi în volumul „Poesii poporale. Balade (Cântece păstoreşti)”

Deşi Alecsandri a încercat mai târziu să-şi aroge paternitatea baladei, el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă publicistului Alexandru Hurmuzachi  că „această baladă mi-a fost adusă din Munţii Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise. De-a lungul timpului, poezia a cunoscut o largă râspândire, astăzi circulând peste 1000 de variante.

Emoţionează de fiecare dată

„Articulând unul dintre cele patru mituri fondatoare ale românilor, după cum spune G. Călinescu, balada „Mioriţa” nu a încetat să suscite, deopotrivă,  interesul  publicului larg şi pe acela al specialiştilor. Existenţa ei, în istorie, începând cu 1850 şi întru eternitate, continuă să emoţioneze şi să surprindă reflexiv. Ne apar şi azi ca deosebite tristeţea şi neliniştea metafizică a mamei care-şi caută fiul pe pământ, în timp ce el străbate cărările luminate de stele ale cerului. Controversele privind problematica acestei balade există încă. Istorici, antropologi, folclorişti, muzicologi, filologi ş.a. s-au străduit să instituie direcţii în analiza fenomenului reprezentat de circulaţia variantelor, forma publicată de Alecsandri, bogăţia motivică şi tematică, legătura cu motive de circulaţie naţională şi/sau europeană, străvechimea sau actualitatea textului. În răstimp, peste baladă s-au aşezat straturi de semnificaţii, reprezentând adâncimi şi culmi ale spiritualităţii româneşti”, ne spune Maria Lupu,  profesor de limba şi literatura română din Focşani.

Mioriţa

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i moldovean
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean,
Şi cu cel vrâncean,
Mări se vorbiră,
Şi se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi...
Dar cea mioriţă
Cu lâna plăviţă
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?
- Drăguţule bace
Dă-ţi oile-ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vor să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aici pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să mi-aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul când a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş-oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor...
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe culmi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Pana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului!...
Tu mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!...