Supravieţuitoare a Holocaustului ajunsă la vârsta de 94 de ani. A fost ridicată în timpul examenului de Bacalaureat şi dusă în lagărul de la Auschwitz
0
Rachel Davidovits retrăieşte, la cei 94 de ani, drama tinereţii sale. A fost deportată împreună cu familia în lagărul de la Auschwitz. Părinţii săi au fost gazaţi, iar ea şi sora sa mai mare cu trei ani au fost obligate să muncească în fabrica de armament din lagărul Buchenwald.
Rachel Davidovits s-a născut în comuna Matei, din judeţul Bistriţa Năsăud. Primele sale amintiri sunt din sânul micii comunităţi de evrei, când în mica sinagogă din localitate se scotea Tora, iar membrii comunităţii se rugau pentru sănătate şi pentru pace în lume.
Mama ei era casnică, iar tatăl notar în comuna Matei şi peste alte câteva sate. După ce a urmat şcoala din sat, a mers la Bistriţa, la gimnaziul de fete. După 1940, când a fost cedat Ardealul, ea a ajuns la Cluj, unde s-a înscris la Liceul coeducativ evreiesc, pe care l-a terminat în anul 1944.
Norii negri se abăteau asupra României şi a Europei şi profesorii au decis ca examenul de Bacalaureat să fie susţinut mai devreme, în primăvara acelui an. Dar jandarmii unguri au împiedicat tinerele evreice să-şi desăvârşească studiile şi, chiar în timpul examenului, le-a ridicat şi fiecare a fost trimisă în localitatea de baştină. Nici acasă situaţia nu era mai bună. Tatăl său ajunsese şomer după ce evreilor le-a fost interzis să mai ocupe funcţii publice.
Ridicaţi din casă de jandarmi
Într-o noapte, jandarmii au venit în casa lor şi i-au ridicat pe toţi patru: cele două surori şi părinţii şi i-au dus la Gherla, în ghetou, alături de alţi evrei, iar de aici i-au transportat într-un alt ghetou, la Cluj, de unde i-au îmbarcat în vagoane de animale cu destinaţia Auschwitz. „Mă uitam la mama şi tata şi mă întrebam: eu sunt tânără, dar cu ei ce se va întâmpla? Şi nici ei nu aveau nici 40 de ani“, povesteşte bătrâna, plângând.
Drumul a fost un supliciu: fără apă, fără mâncare, fără condiţii minime de civilizaţia, însă destinaţia însemna doar moarte. „Am ajuns în faţa lagărului. Ştiţi ce scria pe frontispiciul de la Auschwitz? «Arbeit Macht Frei» (Munca te face liber). Şi erau garduri şi sârmă cu electricitate. Ne-au despărţit de părinţii noştri şi ei au fost duşi în camera de gazare“, retrăieşte ea anii de groază din adolescenţa sa. „Vedeam zilnic cum ieşea fumul din camerele de gazare şi noi trebuia să trăim“, spune Rachel.
„L-am cunoscut pe Mengele“
Aşa au trăit până în toamna acelui an: trezirea se făcea la ora 5 dimineaţa. În patul suprapus erau înghesuite 12 persoane: şase la un capăt şi şase la altul. Cu toţii erau plini de păduchi. În fiecare zi, erau scoşi cu toţii în curtea lagărului: unii trimişi la gazare, alţii daţi pe mâna medicului Josef Mengele, pentru experimente. „Trebuia locuri libere. În fiecare zi erau aduşi alţi şi alţi evrei. Eu am reuşit să scap de fiecare dată. Eram tânără şi eram obraznică, plină de furie şi durere pentru moartea părinţilor mei“, povesteşte ea vara de neuitat.
În octombrie, ea şi sora sa au fost selectate pentru a merge la muncă, în lagărul de la Buchenwald. De acolo, au fost repartizate la Altenburg, unde se făcea armament. „Eu lucram la strung, la carcasa bombelor. Şi făceam în aşa fel încât carcasa să nu corespundă bombei. Şi venea maistrul şi mă biciuia pe spate. Eu îmi ziceam: «Voi ne-aţi omorât părinţii şi eu să vă fac bombe?» Şi aşa am dus-o până la eliberare.
Cum a sabotat fabricarea bombelor
Când avioanele americane au început să survoleze zona, semn că s-a sfârşit chinul lor în lagăr, nemţii au încercat să-i ducă în pădure şi să-i împuşte, dar ei au fugit. Au mers kilometri întregi prin pădure, până la cea mai apropiată localitate de lagăr. „Nu ne păsa. Eram liberi. Locuiam la diverse familii şi iar plecam la drum. Câteva luni a durat drumul nostru până acasă“, povesteşte bătrâna.
După război, i-a fost foarte greu să se adapteze libertăţii. Cu ajutorul surorii ei a urmat Facultatea economico-juridică din cadrul Universităţii Bábes Bolyai din Cluj. Timp de 33 de ani a fost profesoară de economie politică la Liceul N. Kretzulescu.
#WeRemember Holocaust
Data de 27 ianuarie este „Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului“, fiind data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare, Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de Armata Sovietică. Prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în această zi sunt comemoraţi cei şase milioane de evrei ucişi în Holocaust.
Evreii din România şi nu numai ei transmit astăzi în mediul online un mesaj în care spun că nu au uitat de victimele Holocaustului, postând fotografii cu mesajul #WeRemember.
La comemorarea victimelor pogromului de la Bucureşti din iarna anului 1941, Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, se întreabă dacă astfel de activităţi sunt suficiente într-o perioadă în care o „fantomă bântuie România şi Europa: Există astăzi antisemitism în Europa, în SUA în România. Este un pericol pentru viaţa evreilor din România antisemitismul? A puţinilor evrei care au mai rămas? Este suficientă comemorarea unor zile tragice pentru a soluţiona problema antisemitismului din România? Şi da şi nu este răspunsul meu. Nu este suficient“, spune el.
Directorul institutului spune că România, ca ţară, se confruntă cu ignorarea fenomenului Holocaustului de către societatea românească. „Există sondaje de opinie care demonstrează că 20 – 23% dintre cetăţenii României au o repulsie faţă de evrei mai mare sau mai mică, nu se simt confortabil când se gândesc la evrei“, spune Alexandru Florian. Prin urmare, a fost lansată o platformă online «fărăura.ro» unde comunitatea evreiască încearcă să aducă argumente şi să combată mesajele antisemite.7
Auschwitz Memorial - Muzeum Auschwitz
Vă mai recomandăm:
FOTO Mărturii din infern. Viaţa lui Sady Herşcovici, dat afară de la şcoală pentru că era evreu, apoi trimis în lagăr şi la construirea CanaluluiSupravieţuitorii pogromului din 1941 revin la Iaşi
Se încarcă comentariile...
