Românul care a renunţat la facultate pentru a se îmbarca în expediţia vieţii. A ajuns în Antarctica, unde explorează un teritoriu aproape virgin

Vlad Lăscoi, de 29 de ani, din Orăştie, a renunţat la cursurile Facultăţii de Management în Producţie şi Transporturi din cadrul Politehnicii Timişoara pentru a se îmbarca pe nave de croazieră, care fac excursii peste tot în lumea largă. Anul acesta a ajuns în Antarctica, iar tânărul explorează alături de turiştii de pe vas tărâmul aproape virgin

Pe continentul unde gheaţa acoperă 98% din suprafaţă, sălbăticia e la ea acasă. Oriunde întorci capul, doar zăpadă, gheţari şi colonii de pinguini. Sub gheaţa veşnică îşi dorm somnul de veci exploratorii ţinutului încă virgin, iar la vedere zac urmele industriei de ucidere a balenelor. 

Aşa descrie peisajul îngheţat de pe al şaptelea continent Vlad Lăscoi, un tânăr de 29 de ani din Orăştie, care a ajuns în Antarctica datorită jobului său pe o navă de croazieră.

Românul lucrează pentru compania Seachefs, deţine funcţia de şef de departament relaţii cu pasagerii şi reprezintă vasul în relaţia cu autorităţile şi agenţii din porturi, ocupându-se totodată şi de toate aspectele financiare ale vasului de croazieră. Alături o are pe iubita lui, Silvia, pe care a cunoscut-o în timpul unei croaziere. Sunt plecaţi aproximativ opt luni pe an, iar ziua lor de muncă se sfârşeşte doar după 10-11 ore, indiferent de ziua săptămânii sau dacă este sărbătoare. 

La fiecare zece zile, pe navă se îmbarcă pasageri de toate naţionalităţile din Argentina. Majoritatea sunt americani şi asiatici. Într-o excursie, pe vas au fost şi doi turişti români, care au plecat în aventură pe urmele marilor exploratori ai lumii.

În martie se încheie sezonul turistic

Sezonul de vizitat Antarctica durează din noiembrie până în martie, atât cât ţine vara pe continentul îngheţat. În restul anului, furtunile de pe Strâmtoarea Drake sunt periculoase, iar temperatura, care în timpul verii urcă până la 0 grade Celsius, este prea scăzută pentru a se putea derula activităţi de turism. 

„Compania noastră organizează croaziere cu plecare din Ushuaia (n.r. – Argentina), care durează zece zile. Traseul cuprinde trecerea Strâmtorii Drake către Antarctica, iar, uneori, se fac opriri şi în insulele Falkland, aşa cum le numesc englezii, sau Malvine, cum le recunosc argentinienii, şi South Georgia. 

Continentul virgin

Strâmtoarea Drake este zona cea mai cunoscută din lume pentru furtunile care apar ca din senin, în numai câteva ore vremea schimbându-se radical, de la soare la furtună. „Îl traversăm cam o dată pe săptămână şi acest lucru îi face pe mulţi turişti să sufere de rău de mare, chiar şi pe unii marinari mai experimentaţi“, spune Vlad Lăscoi. 

Cea mai lungă croazieră a durat 18 zile şi a avut următorul traseu: Ushuaia – Insulele Falkland – South Georgia – Antarctica – Ushuaia. În această expediţie au fost doar absolvenţi ai Universităţii Stanford. Nava de croazieră are un departament special, numit „echipa de expediţie“, formată din persoanele responsabile cu aventura, care îndeplinesc şi rolul de ghizi. „Toţi sunt buni cunoscători ai turismului polar, sunt biologi, istorici şi ţin cursuri pasagerilor despre Antarctica“, explică Vlad.

Scopul expediţiilor este acela de a merge pe urmele marilor exploratori, de a vizita staţiile de cercetare, de a admira colonii de pinguini pe continentul pe care ajunge doar de o mică parte din omenire. 

Reguli înainte de a coborî pe continent

„Noul Cod polar a fost introdus la 1 ianuarie 2017 şi conţine un număr mai mare de reguli decât cel anterior acestei date, inclusiv despre construcţia vapoarelor ce au dreptul să viziteze Antarctica. E de la sine înţeles că toate vapoarele trebuie să aibă o clasificare de spart gheaţa“, spune Vlad Lăscoi.

„Turismul din Antarctica este controlat de o organizaţie numită IAATO. Dacă nu ar fi controlat turismul, ecosistemul ar fi distrus foarte repede şi, din această cauză, toţi operatorii trebuie să îndeplinească o sumedenie de condiţii. Spre exemplu, la mal nu ajung mai mult de 100 de oameni odată. În vreme ce jumătate dintre turişti sunt la mal, ceilalţi 100 se plimbă cu bărcile şi fac poze. Toată lumea îşi spală cizmele înainte de a merge la mal şi la întoarcere. Toţi îşi dau cu aspiratorul hainele pentru a evita transportul de seminţe sau impurităţi la mal“, spune românul.După ce toate aceste condiţii sunt îndeplinite, turistul poate să se aventureze pe continentul îngheţat.

Peisajul predominant este de munţi încărcaţi de zăpadă, gheţari şi colonii de pinguini. Sunt doar staţii de cercetare, unele permanente şi altele semipermanente, deschise doar vara. Multe dintre ele primesc turiştii cu braţele deschise, fiind o sursă de venit pentru ele şi o modalitate de a ieşi din rutină. „Am norocul să am fereastră la biroul meu şi astfel sunt la curent cu tot ce se întâmplă pe afară, nu poţi să fii niciodata pregătit să vezi pe viu o balenă ridicându-şi coada din apă“, povesteşte Vlad.

100.000 de pinguini regali, foci şi păsări

Vizitarea coloniilor de pinguini este, de departe, cea mai aşteptată experienţă. Vlad Lăscoi povesteşte că unele dintre cele mai mari colonii de pinguini se află în South Georgia. „La Saint Andrews Bay se află o colonie de aproximativ 100.000 de pinguini regali, la care se adaugă o sumedenie de foci şi păsări. Este, de fapt, cea mai mare concentraţie de viaţă sălbatică de pe glob. Sentimentul când vezi o asemenea colonie nu se poate exprima în cuvinte, doar te minunezi şi îi multumeşti lui Dumnezeu că ai apucat să vezi aşa ceva. Aparenta lor stângăcie la mers este foarte amuzantă, dar în apă sunt maeştri înotători. Am avut ocazia să îi văd chiar când îşi lepădau puful de pui. Totul, în zgomotul răgetului de foci elefant care se luptau între ele“, povesteşte, amuzat, Vlad.

El spune că a avut ocazia să surprindă, în Antarctica, o colonie de pinguini în timp ce cloceau. „Era o gălăgie infernală, mirosul la fel... Femelele stau pe cuiburi făcute din pietre, iar masculii fură pietre unii de la alţii, într-un cerc vicios continuu“, descrie el cu amuzament imaginile unice. 

Licitaţie cu scop ecologic

Către sfârşitul expediţiei, pasagerii sunt invitaţi să participe la „Polar Plunge“, mai exact sar pe rând în apa foarte rece, o probă de curaj, dar, în acelaşi timp, foarte amuzantă. La sfârşit, curajoşii primesc o diplomă. Tot la final sunt scoase la licitaţie hărţi cu Antarctica şi diverse suvenire. „Au fost cazuri când unii pasageri au plătit până la 5.000 de dolari pentru o hartă pe care era desenat traseul pe unde am fost“, spune Vlad Lăscoi. Toate câştigurile şi donaţiile se duc către fonduri care protejează viaţa sălbatică din Antarctica. 

Cum a pierdut România staţia de cercetare „Emil Racoviţă“

Exploaratorul Emil Racoviţă (1868-1947) a fost primul român care a ajuns în Antarctica, făcând parte din echipajul navei „Belgica“. În anul 1897 a fost ales să participe ca naturalist la expediţia antarctică, alături de norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, de medicul american Frederick Cook, de meterologul polonez Antoine Dobrowolski şi de geologul Henryk Arctowski.

Cu prilejul escalelor făcute în Chile şi pe ţărmurile strâmtorii Magellan,  românul a efectuat cercetări complexe asupra florei şi faunei. În apropierea Ţării Palmer din Antarctida, expediţionarii au descoperit o strâmtoare care a primit numele navei, „Belgica“, şi câteva insule. Una a fost numită de Emil Racoviţă „Insula Cobălcescu“. Expediţia mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi membri ai expediţiei care au pierit în această călătorie. „Insula Ţara lui Danco este vizitată foarte des de turişti“, spune Vlad Lăscoi. 

În perioada când „Belgica“ a fost prizoniera gheţurilor, între martie 1898 şi  februarie 1899, naturalistul expediţiei, împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, a făcut numeroase observaţii şi cercetări ştiinţifice. Pe baza materialului strâns în expediţie, au fost publicate 60 de volume. Savantul român a elaborat un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi a unor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie binemeritată.

Puţină lume ştie că şi România a avut o staţie de cercetare polară în Antarctica, care a fost donată de Australia. Bazele staţiei Law-Racoviţă au fost puse în anul 2006 de către exploratorul român Teodor Gheorghe Negoiţă. Pentru că statul român nu a investit minimumul de 20.000 de dolari pe an, cât ar fi costat întreţinerea, efortul făcut de Teodor Gheorghe Negoiţă, primul român care a atins Polul Nord, în 1995, nu a fost valorificat, iar staţia le-a fost returnată australienilor. 

Grytviken, o atmosferă sumbră

Turiştii din întreaga lume care îşi permit o vacanţă pe al şaptelea continent călătoresc pe urmele marilor exploratori în ţinutul îngheţat. Am spus „turiştii care îşi permit“ pentru că preţurile unei astfel de aventuri variază între 15.000 şi 20.000 de dolari. Să facem o scurtă aducere aminte a exploratorilor în Atarctica.

Norvegianul Roald Amundsen a fost primul explorator care a ajuns la Polul Sud în anul 1912 şi la Polul Nord în 1926.

Din păcate, spune Vlad, nu putem merge pe urmele lui, deoarece nu putem traversa continentul, însă turiştii refac o parte din expediţia lui Ernest Shackleton (1847-1922), exploratorul care, în 1915, deşi nu a ajuns la Polul Sud, a avut meritul ca, în ciuda întâmplărilor nefavorabile care au dus la abandonarea încercării de a traversa în întregime Antarctica, a reuşit să îşi aducă în Marea Britanie toată echipa, fără să piardă niciun om. Vasul „Endurance“, cu care a pornit la drum, a rămas blocat în gheaţa din Antarctica, şi membrii echipajului au fost nevoiţi să înainteze cu bărcile de salvare la Elephant Island şi de acolo la Grytviken.

Patru membri ai echipei au făcut o călătorie de aproape 800 de mile nautice cu barca de salvare până în South Georgia, cerând ajutor vânătorilor de balene de la Grytviken şi apoi s-au întors la Elephant Island pentru a-şi salva tovarăşii de expediţie. O copie a bărcii de salvare, care se numea „James Caird“, poate fi admirată acum la Grytviken. Originalul este expus în Londra, la fosta şcoală a lui Ernest Shackleton.

Singurii locuitori

Grytviken este o aşezare din South Georgia, numită aşa în anul 1902 de către Johan Gunnar Andersson, însă numele aşezării va rămâne strâns legat pentru totdeauna tot de Ernest Shackleton, care-şi doarme somnul de veci aici. După ce a murit, în urma unui atac de cord la începutul unei alte expediţii în Antarctica, văduva sa a cerut ca trupul neînsufleţit să fie îngropat la Grytviken, mormântul său fiind loc de pelerinaj pentru toţi pasionaţii de aventuri.

În dreapta mormântului său a fost înhumată cenuşa lui Frank Wild, cel care era considerat mâna dreaptă a lui Shackleton. Pe piatra funerară de granit stă inscripţionat următorul mesaj: „Frank Wild, 1873–1939, mâna dreaptă a lui Ernest Shackleton“. La slujba de comemorare au fost prezente rude ale lui Wild şi doar o nepoată din partea lui Shackleton, Alexandra. Urna cu cenuşă a fost descoperită de scriitoarea Angie Butler într-o criptă din cimitirul din Johannesburg. Ea a organizat o misiune specială pentru tansportarea urnei în Antarctica. La slujba de comemorare, a spus: „Cenuşa lui va fi de acum încolo unde ar trebui să fie mereu, doar că i-a luat foarte mult timp să ajungă acolo“.

La Grytviken, turiştii descoperă o atmosferă sumbră: acolo zac instalaţiile şi vasele folosite la prinderea şi sacrificarea balenelor, activitate care a fost interzisă în anul 1965. Acestea au fost lăsate aici să ruginească. Singurii locuitori sunt oamenii care muncesc la muzeu, la oficiul poştal şi reprezentanţi ai guvernului britanic.