În goana după valută, statul comunist permitea străinilor să facă prăpăd în munţi şi în Deltă. Cum erau masacrate animalele pentru un pachet de ţigări
0
Vânătorii străini doborau sute de raţe şi gâşte pe care le incinerau pentru a şterge urmele, iar blănurile de urs erau vândute în Germania sau în Kuweit cu 4.000 de dolari bucata.
Din lucrarea „Securitatea, bancherul şi vânătoarea - o acţiune de «lobby cinegetic»”, semnată de Luminiţa Banu şi Florian Banu, publicată în Caietele CNSAS, aflăm că şi înainte de anul 1965 existau unele fonduri de vânătoare pe care vâna numai conducerea superioară a partidului comunist şi a statului, însă după venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere situaţia s-a agravat.
În lucrare este citat Vasile Crişan, un oficial al Inspecţiei de Vânătoare, organizator al vânătorilor oficiale, care aprecia că Nicolae Ceauşescu „pentru a putea vâna cât mai mult, la numai doi ani de la preluarea puterii a dispus ca în domeniul vânătorii să se ia o serie de măsuri deosebit de favorabile lui, dar dezastruoase pentru întregul sector de vânătoare şi mai ales pentru vânători.
Ca primă măsură au fost instituite «rezervaţii speciale de vânătoare» în care au fost cuprinse cele mai bune fonduri de vânătoare din ţară, situate din Delta Dunării şi până în golul alpin al Carpaţilor. La sfârşitul anului 1989, din totalul de 2.100 de fonduri de vânătoare, un număr de 350 erau numai la dispoziţia lui Ceauşescu. Deşi nu vâna acolo, nu-i lăsa nici pe alţii să o facă. Iată o situaţie unică, cred eu, în lume: să rezervi aproape un sfert din suprafaţa pădurilor şi peste o treime din efectivele de vânat dintr-o ţară, pentru ca să facă vânătoare un singur om şi, din când în când, invitaţii lui. Este ceva de necrezut!”, concluziona Vasile Crişan.
Vănătoare „pe valută“
Într-o relatare din anii 2000, Ion Stănescu, fost preşedinte al Consiliului Securităţii Statului şi fost ministru al Turismului, aducea o importantă mărturie asupra a ceea ce a însemnat în epocă vânătoarea „pe valută” şi a distanţei dintre prevederile legale şi realităţile din ţară. Astfel, dacă accesul ornitologilor în Delta Dunării era restricţionat de autorităţile vremii, întrucât aceştia erau „înarmaţi” cu aparate de fotografiat, în schimb „erau căutaţi cu înfrigurare vânătorii occidentali, în special italieni şi spanioli, cu armele lor performante, care făceau prăpăd în păsăretul autohton şi cel de pasaj”.
Potrivit lui Ion Stănescu, aceşti vânători, cu concursul unor organizatori români, „doborau două-trei sute de exemplare, mai ales raţe şi gâşte, iar pentru a şterge urmele, le incinerau”. Paznicii de vânătoare închideau ochii „pentru o sticlă de băutură frumos ambalată şi colorată, un binoclu, câteva zeci de cartuşe ori pentru un pachet de ţigări”.
La rândul lor, mai-marii paznicilor, în schimbul unor comisioane substanţiale, „permiteau aşa-zişilor vânători, fără etică şi moralitate, să tragă până se înroşea ţeava la puşcă”.
Trei cerbi împuşcaţi pentru a alege un trofeu
Goana după valută, atât a statului, cât mai ales a satrapilor locali, ajunsese să pună în pericol fondul cinegetic al României, căci lucrurile nu erau prea diferite nici în alte areale de vânătoare. Astfel, conform relatărilor fostului şef al C.S.S., „vânătorul străin obţinea autorizaţie să vâneze un cerb, iar el, cu concursul pădurarilor şi al responsabililor din domeniul silviculturii, culca la pământ trei-patru, până îşi alegea trofeul cel mai convenabil, pe care, cu acelaşi concurs criminal, îl depuncta, pentru a plăti cât mai puţin”.
O piele de urs, vândută cu 4.000 de dolari
Potentaţii regimului comunist au înţeles şi ei că pot trage un profit de pe urma extraordinarelor exemplare de vânat din pădurile României. Astfel, Vasile Patilineţ, numit în 24 ianuarie 1972 ministru al Economiei Forestiere şi al Materialelor de Construcţii, i-a sugerat generalului Nicolae Doicaru ca, prin intermediul ofiţerilor de informaţii externe, să identifice pe piaţa occidentală amatori pentru blănurile de urs provenite din partidele de vânătoare organizate de D.G.I.E. în cadrul unor „acţiuni speciale”. Potrivit relatărilor col. Vasile Goga, ofiţerul însărcinat de Doicaru cu această delicată misiune, au fost vândute în Kuweit şi R.F.G. cel puţin 30 de piei de urs care-i aparţineau lui Patilineţ personal, contra a 4.000 de dolari bucata.
Evident, Patilineţ nu era singurul beneficiar de acest tip. La ancheta derulată după dezertarea lui I.M. Pacepa a ieşit la iveală că şeful acestuia, generalul Nicolae Doicaru, era şi el implicat în operaţiunea „Blănuri de urs”, împuşcând câte un urs în octombrie 1972, noiembrie 1973, aprilie 1974, septembrie 1974, aprilie 1975 şi aprilie 1977, iar în aprilie 1976 doi urşi.
Te-ar putea interesa şi:
Masacrul anual a 5.000 de cerbi, o afacere de zeci de milioane de euro
Vânătoarea de jderi, prea ieftină pentru înfumuraţii vănători români
Se încarcă comentariile...
