Dosarul secret 23 August 1944: detaliile abdicării lui Carol al II-lea şi ale arestării mareşalului Ion Antonescu. Cum a fost primit Regele Mihai la „curtea“ lui Hitler
0Mărturii importante despre ziua de 23 August 1944 şi despre toate momentele-cheie care au dus acolo sunt cuprinse în dosarul „Problema 23 August“, aflat în arhiva CNSAS şi care are 17 volume.
Dosarul 23 August 1944 a fost clasat în anul 1964, din ordinul adjunctului ministrului Afacerilor Interne, Vasile Negrea.
Cel mai important şi cuprinzător document îi aparţine lui Ioan Mocsonyi-Stârcea, industriaş, proprietar agricol şi diplomat român, fost colaborator al lui Nicolae Titulescu, secretar particular al regelui Mihai, apoi mareşal al Curţii Regale. Alături se mai găsesc schema de organizare şi funcţionare a palatului, portretul Regelui Mihai, al Reginei mamă, dar şi adjuncţii Regelui. Tot în dosar este declaraţia lui Anton Dumitrescu ajutor al comandantului Batalionului de Gardă, persoana care l-a arestat pe mareşalul Ion Antonescu.
Ioan Mocsonyi-Stârcea începe să povestească cu momentul în care România s-a retras din Societatea Naţiunilor, ocazie cu care a pierdut şi el funcţia de membru al secţiei politice a Secretariatului General al Societăţii Naţiunilor. Din data de 23 august 1940 el a fost încadrat la Ministerul Afacerilor Străine.
Antonescu, din domiciliu forţat la mănăstire, în fruntea statului
Era perioada în care Carol al II-lea urmărea deţinerea puterii de către un regim autoritar şi aşa l-a adus pe Ion Antonescu la conducerea ţării.
În ziua în care inspectorul de siguranţă însărcinat să-l anunţe pe generalul Antonescu, aflat cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, că este chemat de „Vodă la Palat“, o altă maşină a venit după el mai devreme, în zorii zilei.
Ulterior s-a stabilit că răpirea lui Antonescu a fost pusă la cale de Iuliu Maniu, care l-a informat despre intenţiile palatului. În acest scop, Maniu l-a pus la curent pe general despre situaţia din ţară şi i-a recomandat condiţiile ce trebuie impuse Coroanei cum ar fi abrogarea Constituţiei şi desfiinţarea camarilei. Din mărturisiri aflăm că o noapte întreagă au discutat Carol şi Antonescu, ocazie cu care generalului i-au fost prezentate documente ultrasecrete din arhiva sa personală.
În discuţie s-a adus şi problema împărţirii departamentelor statului, Carol cerându-i generalului să nu cedeze legionarilor decât trei dintre ele: cel al cultelor şi artelor, al Educaţiei şi Propagandei Naţionale.
Legionarii au luat tot
După negocierile care au durat 60 de ore, legionarii au reuşit să obţină în guvernul de la 6 septembrie 8 din cele 14 departamente, în condiţiile în care tratativele au fost desfăşurate sub ochii celor doi miniştri ai Reichului la Bucureşti (Manfred von Killinger şi Wilhelm Fabricius), care trebuiau să rămână la Bucureşti până la soluţionarea „problemei româneşti“ .
Deşi iniţial regele nu a dorit să se întâlnească cu Horia Sima, liderul legionarilor, Antonescu a stăruit, rugându-l să îi transmisă un răspuns care să nu fie negativ. „Spune-i ce crezi că îl va calma mai bine, că tot mata ai să formezi Guvernul şi vei avea de furcă cu el, indiferent de hotărârea mea“.
A doua zi urmau să se întâlnească toţi trei: regele Carol al II-lea, Ion Antonescu şi Horia Sima pentru a discuta compoziţia guvernului. Între timp, Sima a trecut la ofensiva de a-şi trece toate departamentele şi a-şi impune programul legionar.
„A fost greşeala mea, recunoştea regele, întâi să accept a comunica verbal palatului cererile minimale ale lui Sima, în loc să-l fi avut la mână cu eles crise şi semnate“, aflăm din relatarea lui Ioan Mocsonyi-Stârcea.
Abdicarea lui Carol al II-lea
În urma acestei situaţii, Carol al II-lea a abdicat, cu toate că, aşa cum afirma Mocsony, monarhia nu era ameninţată.
Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Carol să nu-şi expună singurul moştenitor al tronului vremurilor vitrege prin care trecea ţara. El era de părere că problema continuităţii monarhice putea fi rezolvată printr-o regenţă sau locotenenţă regală, fiind dispus să o ia asupra sa, mai ales că Mihai devenea major abia la 21 octombrie 1942, dată până la care, socotea el, războiul putea fi terminat demult.
Ion Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Carol nici să-şi lase averea în ţară, lui Mihai, printr-un act de donaţie, care să-i dea lui Hitler impresia că abdicarea este reală.
Un alt regret al generalului a fost faptul că l-a lăsat să părăsească ţara cu trenul regal în care a luat ce a avrut şi pe cine a vrut, iar legionarii nu l-au controlat până la graniţă. În schimb, Carol şi-a respectat promisiunea – aceea de a nu se atinge de tablourile de colecţie ale lui Carol I.
Tot din mărturisirile lui Ioan Mocsonyi-Stârcea aflăm că în ultimele discuţii între Carol şi general despre problema evreilor, regele i-a spus să nu se lase influenţat de Hitler şi să-i extermine, întrucât România va pierde mult pe plan internaţional.
Ion Antonescu şi-a impus propriul regim la scurt timp. Antonescu s-a înfiinţat la palat, unde l-a somat pe Regele Mihai să-i semneze primele două decrete ale sale: prin care el a fost numit conducătorul statului, cu toate prerogativele ce decurgeau de aici: de la baterea monedei la declararea războiului sau încheierea păcii şi numirea primului ministru. În felul acesta, regele era scutit de orice răspundere în treburile statului.
Regele a fost obligat să rupă orice legături politice şi mondene apropiate şi să nu dea niciun comunicat către ţară fără ştirea lui.
Pentru siguranţa sa, Antonescu a cerut Serviciului Secret de Informaţii să urmărească cu mare atenţie orice mişcare a suveranilor şi anturajului lor.
Arestarea şi uciderea lui MIhail Moruzov
Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul şi şeful Serviciului Secret de Informaţii.
La începutul lui septembrie 1940, Mihail Moruzov era plecat la Veneţia, în Italia, la o întâlnire cu Giacomo Carboni, şeful Serviciului Secret Italian, şi cu Wilhelm Franz Canaris, şeful Serviciului de Spionaj Militar German, unde au discutat despre o colaborare între cele trei servicii. Anterior, Canaris i-a spus lui Moruzov: „Am informaţii că regele Carol al II-lea va fi silit să abdice şi în locul lui va fi numit Ion Antonescu“. Acest lucru ar fi fost o piedică în calea unei alianţe, fiind cunoscute relaţiile deosebit de proaste dintre Moruzov şi Antonescu. „Mă descurc eu cu el“, i-a răspuns Moruzov.
În timp ce se aflau la Veneţia, Ion Antonescu a fost numit în fruntea Guvernului, iar Carol al II-lea – debarcat. În zadar Canaris a încercat să-l determine pe omologul român să-şi amâne întoarcerea în ţară până când aveau să se liniştească apele. Moruzov s-a întors în ţară şi, după o zi, a fost arestat.
Legionarii se aliaseră cu Ion Antonescu, fiind proclamat Statul Naţional-Legionar, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forţă politică. Aversiunea lui Antonescu faţă de şeful spionilor era veche. Moruzov ştia date compromiţătoare despre Antonescu: aflase că militarul era bigam. Pe lângă Maria, cu care era căsătorit în România, Antonescu mai avea o soţie la Paris.
Mihail Moruzov a fost dus la arestul Poliţiei Capitalei, însă ulterior a fost transferat de legionari la Jilava, unde a fost închis în celula nr. 1, unde stătea singur. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, un grup de legionary i-a împuşcat pe toţi cei 64 de miniştri închişi în 12 celule, care colaboraseră cu Carol al II-lea, dar şi pe Mihail Moruzov.
Regele, chemat să oprească rebeliunea legionară
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupţia a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum şi siguranţa persoanei, a libertăţii de exprimare, a exercitării profesiei şi a proprietăţii au fost lăsate la bunul plac al legionarilor.
În tot acest timp, tensiunea dintre Antonescu şi Sima era în creştere, iar regele stătea mai mult la Sinaia, acolo unde fusese trimis de Antonescu.
Când rebeliunea era în toi, în ianuarie 1941, Regele Mihai a fost chemat de urgenţă la Bucureşti pentru a împăca cele două tabere. Însă, la bariera din Ploieşti, Mihai a fost oprit de un general şi i s-a comunicat că trebuie să se întoarcă la Sinaia, până când Antonescu nu va lichida orice rezistenţă legionară. Aşa cum povesteşte Mocsony, regele a aflat că fusese victima încercării lui Sima de a-l atrage de partea sa în lupta pe care era s-o piardă în Bucureşti. De asemenea, a mai aflat că trupele nemţeşti din ţară primiseră ordin să nu intervină timp de trei zile, în cursul cărora se putea decide în favoarea cui va interveni balanţa: Ion Antonescu sau Horia Sima.
Confruntarea violentă dintre gruparea Garda de Fier şi fostul lor partener la guvernarea României, Ion Antonescu, a însemnat sfârşitul statului naţional legionar, care a luat naştere în 1940.
La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofiţeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică şi administrarea eficientă, iar la 14 februarie 1941 statul naţional-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară.
Horia Sima şi gruparea sa s-au refugiat la legaţia germană de unde Gestapoul i-a scos camuflaţi peste graniţă, unde i-a regrupat la Viena şi Munchen, pentru a-i pregăti pentru alte ocazii.
Problema Transilvaniei, subiect tabu
Tot în mărturisirile lui Mocsonyi-Stârcea aflăm cum a decurs întrevederea reprezentanţilor României cu nemţii pentru a discuta problema Transilvaniei.
Delegaţia română era condusă de Ion Antonescu, flancat de aghiotantul său colonelul Davidescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu şi Mocsonyi-Stârcea în calitate de interpret.
El relatează că atunci că Hitler a cerut delegaţiei române să adauge experţi germani, lucru care l-a înfuriat pe Antonescu, însă până la urmă i-a acceptat pentru a nu=l înfuria pe Hitler. Aşa se face că în delegaţia României au fost cooptaţi şi Killinger, Clodius, şi contele von Kirchbach.
Pe drum, Killinger şi-a exprimat mirarea pentru neînţelegerea manifestată de intrerpretul român faţă de problema evreiască. Mocsony a spus că persecuţia minorităţilor şi exterminarea lor, a unor oameni fără apărare, stârnise indignare în plan internaţional, afirmând că rezolvarea acestei situaţii ar putea fi crearea Statului Palestinian.
Ajunsă la Berlin, delegaţia română a fost primită de Joachim von Ribbentrop şi alţi funcţionari ai legaţiei. Ca o ciudăţenie, Germania a ales un alt intrerpret, nu cel desemnat iniţial, iar la discuţiile despre situaţia militară, acesta nu a fost primit.
Germania a continuat afronturile aduse părţii române, astfel că Hitler şi Guering şi Ribbentrop au evitat să primească delegaţia română, stând de vorbă numai cu şefii delegaţiilor japoneză, italiană şi spaniolă, pentru restul trimiţând subalterni.
Problemele care îi interesau pe nemţi nu se referau la contribuţia militară a României, ci cea economică, astfel că delegaţii români au fost asaltaţi de economişti şi alţi tehnicieni care erau interesaţi de adaptarea ţării noastre la nevoile economice de război germane.
Rezultatele conferinţei au fost nefavorabile pentru România, în privinţa aşteptărilor lui Antonescu de a obţine măcar o promisiune concretă din partea părţii germane privind Ardealul.
Regele la curtea lui Hitler
În istorie va rămâne şi întâlnirea dintre Regele Mihai şi Hitler, idee vehiculată pentru prima dată de ofiţerul Manfred von Killinger, însă suveranul României a refuzat iniţial, întrucât nu voia să se compromită. Întâlnirea dintre cei doi i-ar fi convenit însă şi lui Antonescu, sperând ca Fuhrerul să restituie României Ardealul de Nord, după ce ţara noastră avusese o contribuţie mai importantă la campania antisovietică decât o avusese Ungaria.
În cele din urmă, Mihai a acceptat să facă o vizită neprotocolară lui Hitler, împreună cu Elena, mama sa, în drumul lor către Florenţa. În gara Wilhelmstrasse, Mihai şi Elena au fost primiţi de comandantul militar Hermann Goring, însoţit de o mică suită.
La prânzul intim din apartamentul Cancelarului de la Reich, Hitler şi Regina au mâncat crudităţi vegetale, în vreme ce Goring a oferit lui Mihai regimul său, oferindu-i hălci de biftecuri la grătar. În timpul mesei s-au purtat discuţii pe teme politice şi de război, Hitler expunând musafirilor săi situaţia războiului din Est. Regele s-a ferit să se angajeze în discuţii militare şi politice întrucât Antonescu i-a spus să se abţină pentru a nu face vreo gafă.
Despre armata română, partea germană a spus că „soldaţii se dovedeau demni de frumoasele tradiţii militare ale ţării lor şi la înălţimea rolului eu însemnat în acest război“.
La plecare, Hitler, zâmbăreţ şi destul de manierat i-a condus până la ieşire pe Mihai şi Elena, întrebându-i de durata şederii lor la Florenţa şi strângându-le amabil mâinile.
Elenei nu i-a scăpat însă din vedere un amănunt, un detaliu care dezvăluia psihopatia lui Hitler de care a suferit: aceea de mângâia blănuri noi şi de a imita gestul de a paşte, umblând în patru labe când se credea neobservat. Ea venise îmbrăcată într-o blană scumpă şi frumoasă. O lăsase la intrare şi când i s-a făcut frig, a cerut să i se aducă blana. La vederea ei, povestesc martorii, ochii tiranului s-au luminat, iar după masă nu s-a putut abţine şi a pipăit cu degetele haina Elenei.
Într-un interviu acordat revistei Ogoniok (Flacăra), supliment al cotidianului Kommersant, Regele Mihai I a rememorat momentele în care s-a întâlnit cu „monstrul“ Hitler.
„Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru că suveranul este simbol al legitimităţii şi continuităţii puterii“, a declarat Regele.
Întrebat cum i-a rămas Hitler în memorie, Alteţa sa a povestit prima întâlnire cu dictatorul nazist, menţionând că Fuhrer-ul şi oamenii lui i-au lăsat o impresie respingătoare.
„Eu nu vorbesc germana. Pentru prima dată l-am văzut pe acest monstru când l-am vizitat împreună cu tata, după vizita lui oficială în Anglia, în 1938. Altă dată ne-am întâlnit, foarte scurt, însoţit de mama, în ianuarie 1941, în drum spre Italia. Mama a susţinut conversaţia, pentru că vorbea foarte bine germană. Ca întotdeauna, Hitler nu se asculta decât pe sine şi a vorbit mai mult decât toţi. El şi oamenii lui mi-au lăsat o impresie respingătoare", a completat Mihai.
Eliberat după ce a spus tot
Ioan Mocsonyi-Stârcea, cel care a povestit toate aceste evenimente importante din istoria României, care au avut legătură cu 23 August 1944, a fost arestat în septembrie 1947 şi judecat în Procesul Iuliu Maniu – Ion Mihalache. Încarcerat mai întâi la penitenciarul Timişoara, apoi la Craiova, a fost din nou anchetat (1951-1953) în vederea folosirii sale în cadrul procesului „lotului” Lucreţiu Pătrăşcanu. În aprilie 1954, a fost condamnat, din nou, la 15 ani de închisoare şi confiscarea întregii averi, pentru a fi eliberat abia în noiembrie 1962, la expirarea pedepsei.
Una din condiţiile puse de Securitate pentru punerea în libertate a fost ca, în penitenciar, să scrie un text cu caracter memorialistic în care să relateze ceea ce cunoştea despre evoluţia evenimentelor şi relaţiilor din lumea politică românească, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, descrierea principalelor figuri ale familiei regale de la Bucureşti şi a reacţiilor acestora la diversele situaţii cu care s-au confruntat în anii 1940-1944.
„Iată unde am ajuns cu cinstea, munca şi devotamentul ce am dovedit“, scria el în declaraţia dată în închisoare. La cinci zile de la predarea manuscrisului a fost eliberat din penitenciar, în anul 1962.
După eliberare, a lucrat ca muncitor la şantierul Monumentelor istorice de la Bărăţia din Câmpulung-Muscel, apoi pe un şantier de construcţii. La 5 septembrie 1964, în urma primirii paşaportului, a reuşit să plece din România la soţia sa, stabilită la Geneva, în Elveţia.
Arestarea unui mareşal
Tot în dosarul- problemă 23 August 1944 există declaraţia lui Anton Dumitrescu ajutor al comandantului Batalionului de Gardă (1940-1944). El a fost cel care i-a adus la cunoştinţă lui Antonescu arestarea sa. Iată cum povesteşte el evenimentele care au marcat soarta României: „Mareşalul absorbit de nevoile frontului şi de alte necazuri venea tot mai rar la rege, astfel că în noaptea de 22 august de acord cu cei din jur şi bineînţeles cu ştirea celor de la Cairo se stabileşte ca arestarea, deci ruperea de nemţi să se facă în ziua de 26 august 1944 la Palatul din Bucureşti. Primesc ordinele de urmare direct de la rege, care mă reţine în casă pentru a nu mai lua contactul nici cu familia mea, care era în incinta palatului. Adjutant de serviciu era col. Ionescu Emilian - generalul Sănătescu în urma celor discutate în 2 cu regele hotărâse ca să aplice lovutura chiar în ziua de 23 august 1944, până la 26 august 1944, se pot întâmpla multe. Zis şi făcut. Sănătescu merge la Preşedinţie unde invită pe Mareşalul I.A. cu vice preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri mai importanţi într-un consiliu restrâns la Palat la ora 17.00.
Între timp soseşte la casa regelui col. Dămăcianu, şef Statului Major la Comandamentul Militar al Aapitalei. Este primit imediat de rege şi după câteva minute, pleacă. Îi comunicase cele ce vor urma“.
„Vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei“
În sufragerie, Regele se întreţinea cu mai multe persoane din anturajul său, iar pe la ora 15.30 – 16.30 când a sosit şi mareşalului Ion Antonescu, care a fost condus de adjutantul de serviciu în sufrageria din casa de locuit. „Aici, mareşalul s-a scuzat că a trebuit să vorbească la telefon cu Clodius, în plus ce am mai putut auzi cu întreruperi despre arma secretă pe care nemţii o vor pune-o în acţiune, după care regele se scoală în picioare la ora 16.59 şi vorbeşte Mareşalului cu emoţie: «Domnule Mareşal, tăvălugul morţii apasă greu asupra Moldovei şi este ameninţată şi restul ţării, amândoi vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei». Acum Ioaniţiu Mircea îmi face semnul convenit şi eu intru în sufragerie urmat de cei 3 subofiţeri, salut pe Rege şi mă îndrept spre Mareşal spunându-i «Domnule Mareşal, din Înalt Ordin sunteţi arestat», fac semnalul de executare subofiţerilor. În acest moment, regele a ieşit din încăpere.
După ce au trecut peste starea de şoc, Anton Dumitrescu i-a încadrat pe mareşal şi pe cei care-l însoţeau şi i-a scos din sufragerie prin coridorul din faţa biroului. Între timp s-a deschis poarta mare, iar maşinile Mareşalului şi ale lui Ică Antonescu au intrat în curte împreună cu maşinile de escortă. Li s-a dat ordin tuturor să coboare din maşini, iar armamentul şi muniţia au fost predate lângă peretele Palatului, iar personalul militar şi civil au fost duşi sub escortă în subsolul palatului. După citirea proclamaţiei către ţară, au fost eliberaţi.
În tot acest timp, populaţia se plimba prin faţa Palatului fără să ştie ce se petrece înăuntru.
Regele, împreună cu Sănătescu, Ionescu Emilian şi Ioaniţiu au redactat proclamaţia către ţară care a fost imprimată şi trimisă la Societatea de Rdio, unde la opra 9 s-a difuzat.
Între timp au sosit la Palat generalul Anton Constantin cu cpt. Vergoti J, însoţit de un paraşutist american de origine română Ţurcanu, care a fost ascuns de generalul Anton Constanti. Acesta a fost expedit în cursul nopţii la Cairo.
După constituirea Guvernului care a depus jurământul în aceeaşi seară, s-a dat citire mesajului către ţară.
Regele a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia)şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.
Au urmat în faţa Palatului mari manifestaţii de bucurie, ca peste câtva timp comandantul Compartimentului de Gardă să anunţe că dinspre Legaţia germană soseşte un grup de maşini blindate spre Palat. Din ele a coborât Manfred von Killinger, care a cerut să fie condus la rege. Este condus în birou, iar regele, în faţa generalului Sănătescu îi comunică: „Interesele ţării m-au obligat să fac ceea ce aţi luat la cunoştinţă. Înţeleg şi acum să fiu cavaler în sensul că trupele germane să se retragă în ordine, contrar vor suferi rigorile războiului“.
Atunci, Killinger s-a retras în maşină, fără să scoată un cuvânt. Nemţilor nu le-a venit să creadă.
Peste câteva ore, la Palat a sosit un alt grup de maşini germane, din care au coborât alţi doi generali nemţi: Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg. Şi povestea se repetă: regele le transmite acelaşi mesaj şi la fel ei pleacă fără să scoată vreun cuvânt.
Cei de la Cairo i-au transmis regelui să părăsească chiar în cursul nopţii Capitala, să se întrepte spre Turnu Severin, în apropiere de Tito. Cu care va lua legătura orin radio. Acolo se afla maiorul Churchill detaşat de la Cairo.
Retragerea regelui
Plecarea Regelui a fost organizată cu două maşini una condusă de Rege, care îi avea alături pe col Ionescu Emilian, cpt. Vergoti şi Ioaniţiu, a doua maşină nr. 100 condusă de şoferul Cişmaru Nicolae, cu cpt. c-dor Gherghel Arpad, cu plt. Bîlă şi un alt subofiţer. „Noi precedam pe rege pe tot parcursul. Plecarea la ora 0.30 pe itinerariul Palat – Câmpineanu – Brezoianu – strada Rahovei, pe bariera Alexandriei până la Mihăileşti unde am întâlnit prima coloană în deplasare germană ocolind-o cu maximum de viteză, de aici în acelaşi tempo de mers prin Alexandria – Stoneşti – Caracal până la Pieleşti – Cîrcea, unde am fost întâmpinaţi de generalul Manafu Marin, care fusese anunţat telefonic de generalul Sănătescu.
Acesta ne-a alimentat cu benzină, ne-a dat indicaţiuni asupra modului cum germanii se retrag inducându-ne la faţa locului dispozitivul care se vedea, eram în zorii zilei, am traversat viile Carianopol spre bariera Craiova- Râmnicu Vâlcea – de unde prin Filiaş am ajuns la Sadul. Am oprit la Pulberăria care era condusă de un colonel – nu-i reţin numele - şi de aici am mers la Dobriţa, unde Suveranul cu col. Ionescu Emilian au intrat în casa generalului Culcea - acuma fiind proprietar ginerele său Petrescu - aici în casă era o bătrână din familie. Eu m-am ocupat de măsurile de pază pe care le puteam face cu cei doi subofiţeri, plus că spre seară au sosi tla Sinaia cu Regina doi colonei cu o campanie de la Sinaia“, povesteşte în declaraţie ajutorul comandantului Batalionului de Gardă
Regele a fost pus la curent cu cele ce s-au petrecut în Capitală prin radio, iar a doua zi a fost trimis cu o maşină a palatului să ia din lucrurile necesare Regelui şi Reginei, în plus să aducă şi datele necesare în legătură cu bombardamentul din Capitală, când a fost distrus o parte din Palatul Regal.
Pe 12 septembrie 1944 s-a semnat armistiţiul şi Regele a trebuit să-şi ia reşedinţa la Bucureşti.
După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraş. Acestea l-au predat armatei sovietice pe 31 august, când au intrat în Bucureşti. Generalul a fost ţinut prizonier în URSS şi ulterior judecat de Tribunalul Poporului din Bucureşti, când a fost condamnat la moarte şi executat la 1 iulie 1946.
După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comunişti, guverne impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Regele a fost obligat de ruşi, la 30 decembrie 1947, să abdice şi să părăsească ţara, declarată de comunişti „republică populară“.În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „Monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras".
Pe 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească România, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.
Vă mai recomandăm:
Casa de Hohenzollern-Sigmaringen şi Regii României
Istoria conflictelor dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzoller
Se încarcă comentariile...
