Detaliile cutremurătoare ale morţii lui Gheorghe Brătianu la Sighet: „Gardianul deschidea vizeta celulei din cinci în cinci minute. Voia să ştie dacă mai trăieşte“
0
Maria G. Brătianu povesteşte în volumul „Gheorghe I. Brătianu. Enigma mortii sale“ cum a sfârşit marele om politic în închisoarea de la Sighet, unde era deţinut fără să fi fost condamnat şi judecat.
Moartea istoricului şi marelui om politic Gheorghe Brătianu la Sighet rămâne un mister. Conform autoarei, două documente au fost eliberate de către autorităţi: unul în 1958, în care se menţionează „insuficienţă circulatorie“ drept cauză a morţii survenite la 27 aprilie 1953. „Acest prim certificat a fost înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă de la Bucureşti. Al doilea document, primit la Paris, în 1972, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, dar nu pomeneşte nimic despre cauza morţii“, scrie autoarea.
Înainte de a muri, soţia lui Brătianu a scris un text cu mărturiile pe care le-a adunat în România. Contradicţiile dintre evocări au fost consemnate de Mircea Eliade în „Fragments d'un Journal“
„Soseşte doamna Gh. Brătianu. Spre marea mea mirare cere părintelui A.S. să-i explice problema Răului. Privatio Boni, începe părintele. Ontologic Răul nu există etc. După ce părintele pleacă, doamna Brătianu povesteşte moartea soţului ei în închisoare, în 1953. Se afla la regim celular. Din noiembrie 1952 până la 23 aprilie 1953 nimeni nu l-a văzut. S-a crezut chiar că murise. Apoi, de Sf. Gheorghe, câţiva deţinuţi l-au văzut în curtea închisorii, încovoiat, mergând cu mare greutate, cu gardianul după el. Printre cei închişi se aflau şi câţiva episcopi uniţi. De la fereastra lor i-au făcut un semn cu mâna şi l-au binecuvântat. Gh. Brătianu i-a privit, dar lăsa impresia că nu-i vede. Nici o reacţie. A doua zi a fost din nou condus în curte. Scena s-a repetat. Gh. Brătianu ridica ochii spre fereastra lor, surâdea de data aceasta, episcopii surâdeau şi ei şi iar îl binecuvântau. Gardianul l-a întrebat pentru ce a ridicat ochii şi ce-a văzut. „N-am ridicat ochii şi n-am văzut pe nimeni“ a răspuns. Gardianul a început atunci să-l lovească în cap. Din curte şi până la etajul său n-a încetat să-l bată. Dar ajuns în celulă, gardianul a fost cuprins de panică şi deţinuţii l-au auzit coborând scările precipitat. Bolnav, sleit de puteri, Gh. B. avusese, pesemne, în celulă o hemoragie internă şi pe gardian l-a apucat frica. S-a dus repede după un doctor sau un superior. Pe scări, se auzeau zgomote de bocanci. Puţin după aceea au coborât. Gh. Brătianu probabil agoniza. Nu mai putea fi salvat. În acea zi, gardianul deschidea vizeta celulei lui Gh. B. din cinci în cinci minute. Voia să ştie dacă mai trăieşte.
Noaptea, pe la 10-11, gardianul a coborât repede scările pentru a-şi avertiza superiorii. În celulele vecine oamenii au înţeles. Gheorghe Brătianu murise. Era însă prea târziu pentru a-l scoate din celulă şi a-l îngropa. Asta s-a întâmplat cu 24 de ore mai târziu. Persoana care a povestit doamnei Brătianu se afla cu alţi 5-6 deţinuţi într-una din celulele vecine. A doua zi, ca de obicei, unul dintre gardieni a venit să facă apelul. Părea beat, zăpăcit. A rămas buimac câteva minute înainte de a se hotărî să facă apelul. S-a dus la celula lui Gh. B. şi a ieşit cu un mic borcan de marmeladă. „Pomană“, a spus el lăsându-le borcanul. Am regretat că Părintele plecase. Mă gândeam: privatio boni... Şi mă mai gândeam la ceva: la Paris se spunea că Gh. Brătianu s-a sinucis tăindu-şi venele cu o bucată de metal pe care o ascuţise luni de zile. Versiunea aceasta fusese deci inventată. Foarte abili, responsabilii închisorii lansaseră un zvon credibil deoarece se potrivea cu voinţa, răbdarea şi eroismul victimei“.
Sistemul comunist nu s-a mulţumit doar cu anihilarea marelui istoric Gheorghe Brătianu, arestat în lotul foştilor demnitari, mâna lungă a Securităţii a ajuns şi la Elena Brătianu, născută Sturdza, soţia sa.
Ea a fost arestată la 13 octombrie 1951 şi condamnată administrativ la 36 de luni de detenţie, conform Deciziei MAI nr. 559 din 6 august 1952, pe care le-a ispăşit într-o colonie de muncă. Soţia lui Brătianu a fost eliberată la 4 iunie 1954. Cei trei copii ai lor, Maria, Ioana şi Ion, au fost trimişi în străinătate, încă din 1944. Nu şi-au revăzut niciodată tatăl, care a murit în Celula 73 a închisorii de la Sighetul Marmaţiei, la 27 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani. Elena s-a stins şi ea în exil, la Paris, în 1970.
Se încarcă comentariile...
