Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi
0
Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie.
Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec.
Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă.
Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa.
Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi.
Ultima noapte de pace, prima noapte de război
Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”.
După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic.
Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”.
Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev.
Trimişi în Siberia
Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia.
Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei.
Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră
În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia.
Dactilografa cu medalie de onoare
Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat.
Costum din pelerina uniformei
În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“.
După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei.
În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“.
Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Se încarcă comentariile...
