Constanţa lui Ovidiu

Mariana Iancu

Constanţa este mai mult decât vacanţă, mai mult decât locul unde meltenii vin vară de vară să-şi parcheze pe nisip maşinile, să asculte manele în voie că doar sunt în concediu şi au plătit să se lăfăie cu burţile la soare, şi unde piţipoancele îşi etalează epiderma cu acid hialuronic.

Constanţa este ţinutul sărutat de soare şi spălat de mare. Toamna, sub paşi se sfărâmă scoici, soarele răsare doar pentru tine şi apune doar pentru iubirea ta. În decembre, fulgii dau târcoale mării înainte de a se pierde în ea.
În luna lui Gerar eşti Iisus şi poţi călca pe ape. Spectacolul mării îngheţate e mai fastuos şi mai impresionant decât orice peliculă SF. Când marea e gri, când valul îngheaţă pe faleză, când gheţurile fac prizoniere orice barcă pescărească şi ambarcaţiune.
Constanţa înseamnă istorie. Istoria unui far genovez, a zonei peninsulare, a Casei cu lei – un fel de lanternă roşie a marinarilor - ale cărei firide mai păstrează iubiri secrete dintre mateloţi şi doamne de meserie… femei, a hotelului D’Angleterre de la mansarda căreia  Mihai Eminescu îi scria Veronicăi…

Ca să iubeşti Constanţa trebuie să asculţi cum dimineaţa răsună din moschee rugăciunea musulmană. Eşti creştin şi totuşi tânguirea te îndeamnă la pioşenie. Doar pescăruşii îndrăznesc să spargă tăcerea înainte de a brăzda valul.
Ca să ştii ce înseamnă Constanţa priveşte cum îmbrăţişează soarele fiecare construcţie din zona istorică. Cum cucereşte fiecare petic de umbră, cum străpunge cu săgeţile lui semiluna moscheii, cum sărută apoi şi ghiulul de la mâna bogatului dar şi talpa crăpată a săracului care se afundă în colb…
Constanţa înseamnă siguranţă pentru marinari. Este farul care luminează negura nopţii şi a furtunii arătându-le unde e ţărmul. Sunt ochii plânşi ai mamei, privirea soţiei, speranţa copilului… Este „acasă“.

Constanţa este mormântul lui Ovidiu, cel exilat la Potul Euxin. Cel care, dezrădăcinat cu forţa din patria de măslin şi portocali, a fost surghiunit într-un ţinut rece, cu ierni geroase, primăveri târzii şi veri scurte, printre „barbari“, aşa cum ne-a numit în operele sale: „Când însă vine iarna cea tristă şi cumplită/ Şi geru-mbracă ţara în albul lui veşmânt/ Şi când la miază-noapte e viscol şi furtună/ Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborâţi“. Dar suntem latini şi i-am făcut o statuie la care să se oprească toţi cei care au iubit vreodată…
Mormântul lui nu a fost descoperit niciodată. Pentru că el nu există. Pe Ovidiu l-am zidit în sufletele noastre.