Cine sunt episcopii greco-catolici care vor fi beatificaţi. Ultimele cuvinte ale cardinalului Iuliu Hossu: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”
0Papa Francisc a autorizat marţi, 19 martie, promulgarea decretului care va permite beatificarea la Blaj, în 2 iunie 2019, a şapte episcopi greco-catolici care au murit sau care au suferit în închisorile comuniste.
Potrivit unui comunicat de presă al Vaticanului, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţa sa pe şeful Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, Cardinalul Angelo Becciu. În timpul audierii, Pontiful Suprem a autorizat Congregaţia să promulge mai multe decrete printre care şi cel privind ”martiriul slujitorilor lui Dumnezeu Valerio Traiano Frenţiu, Vasile Aftenie, Giovanni Suciu, Tito Livio Chinezu, Giovanni Bălan, Alessandro Rusu şi Giulio Hossu, episcopi; ucişi în ura credinţei în diverse locuri din România între 1950 şi 1970”.
e-communio.ro ne oferă o scurtă biografie a episcopilor
Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907 într-o familie de preoţi.
Prieten bun cu Tit Liviu Chinezu, au studiat amândoi Teologia la Roma, la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”. A fost promovat doctor în Teologie, iar după şase ani de studii la Institutul “Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot. A revenit apoi la Blaj, unde a fost profesor la Academia de Teologie. S-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor.
La 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea (titular de Moglena-Slatina Bulgaria), auxiliar Episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Consacrarea a avut loc la 22 iulie 1940. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al Episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la Oradea în 1947, Episcopul Ioan Suciu fiind numit atunci Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş.
La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. În mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. În octombrie acelaşi an a fost dus la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Acolo, datorită regimului de izolare, bolii de stomac, frigului şi foamei, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu.
A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici azi. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, din părinţii Ioachim, preot, şi Rozalia.
A studiat Teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În 1902 a fost promovat doctor în Teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca şi cancelar, paroh, apoi Vicar foraneu pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 Episcopul Frenţiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 3 mai acelaşi an.
După moartea în 1941 a Mitropolitului Alexandru Nicolescu, Episcopul Frenţiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, păstorind aici pe toată perioada războiului. În 1947 a revinit la Oradea.
De aici a fost arestat pe 28 octombrie 1948, şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet.
Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
Episcopul Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884 în Şăulia de Câmpie, din părinţii Vasile, preot, şi Rozalia.
În 1903 a fost trimis la Budapesta pentru a studia Teologia. În 1910 a fost promovat doctor în Teologie. Pe 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot. A fost numit profesor ajungând titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj.
În 1920 a fost numit Secretar Mitropolitan, iar în 1923 Canonic al Capitulului Mitropolitan. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea lui ca Episcop de Maramureş de către Mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie instalarea lui în Baia-Mare.
În martie 1946 Sinodul Mitropolitan electoral l-a ales pe Episcopul Alexandru Rusu ca Mitropolit, alegere recunoscută de Sfântul Scaun dar nerecunoscută de guvernul de atunci.
La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus pe rând la Dragoslavele, Mănăstirea Căldăruşani, apoi Sighetul Marmaţiei. Supravieţuieşte acestui Penitenciar şi astfel a fost mutat la Curtea de Argeş, apoi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând la Gherla.
În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, la 9 mai acelaşi an trecând la cele veşnice. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios.
Cardinalul Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 în satul Milaş, judeţul Bistriţa-Năsăud din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.
În 1904 îşi începe studiile teologice, fiind trimis la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de Episcopul Vasile Hossu.
Revine în Lugoj unde activează pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. La 1 decembrie 1918 Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia Unirii pe Câmpia Blajului.
În 1930 Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla, mutându-şi centrul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu devenind Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă (1940-1944) şi în ceputul regimului comunist.
La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Episcopul Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899, în satul Lodroman, din părinţii Petru şi Agafia.
În 1919 s-a înscris la Teologie, fiind trimis mai apoi la Roma, la Colegiul Grec “Sf. Atanasie”. În 1925 a obţinut doctoratul în Filosofie şi Teologie, după care a revinit în ţară. La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de Bucureşti şi ulterior canonic al Capitulului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit Rector al Academiei Teologice din Blaj.
În aprilie 1940 a fost numit Episcop titular de Ulpiana, auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj. S-a întors la Bucureşti ca Episcop Vicar.
După diferite încercări eşuate ale comuniştilor de a-l compromite, a fost arestat la 28 octombrie 1948. A fost dus, împreună cu ceilalţi cinci Episcopi greco-catolici, la Dragoslavele şi apoi la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, transformată în lagăr. A refuzat scaunul de Mitropolit oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei. În mai 1949 a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistenţă supraomenească.
Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. A fost înhumat la cimitirul Belu catolic cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic.
Episcopul Ioan Bălan s-a născut la Teiuş, la 11 februarie 1880.
A studiat Teologia la Seminarul Central din Budapesta. În 1903 a fost hirotonit preot. Şi-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în 1909 s-a mutat la Bucureşti, unde se cerea un confesor greco-catolic. În 1919 a revinit la Blaj, unde a fost numit Canonic Mitropolitan, iar în 1921 Rector al Academiei de Teologie Blaj. În 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene.
În noiembrie 1936 a fost consacrat la Blaj ca şi Episcop al Lugojului, în urma numirii Episcopului Alexandru Nicolescu ca Mitropolit.
Refuzând trecerea la Ortodoxie, a împărtăşit soarta celorlalţi Episcopi greco-catolici, fiind arestat pe 28 octombrie 1948. A fost dus la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani (februarie 1949) şi de acolo la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei (mai 1950).
A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş (1955). În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de Maici de la Ciorogârla (lângă Bucureşti), unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
Episcopul Tit Liviu Chinezu s-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, judeţul Mureş, tatăl lui fiind preot greco-catolic.
În 1925 a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul “Sf. Atanasie”, studiind la universităţile Angelicum şi Propaganda Fide. Obţine doctoratul în Filosofie şi Teologie. La 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. În 1931 s-a reîntors la Blaj, unde a fost numit profesor la Şcoala Normală de Învăţători. În 1937 a fost transferat la Academia Teologică din Blaj, iar în 1947 la Bucureşti, ca protopop.
La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici. A fost transferat apoi la Căldăruşani unde ulterior au fost aduşi şi Episcopii greco-catolici. Aici, la Căldăruşani, pe 3 decembrie 1949, a fost consacrat ca Episcop de către ceilalţi Episcopi. Cu toate precauţiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat cele întâmplate.
Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost transferat mai târziu la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Datorită regimului de exterminare, prin corvezi, foame şi frig, Tit Liviu Chinezu s-a îmbolnăvit foarte grav. Anunţat sanitarul închisorii, acesta sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde, după două zile, pe 15 ianuarie 1955 a decedat, îngheţat. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a i se cunoaşte locul.
Cum au scos comuniştii cultul greco-catolic în afara legii
Biserica Română Unită, al cărui act de naştere s-a semnat în Transilvania în anul 1701, de mitropolitul Atanasie Anghel, a fost scoasă în afara legii de statul comunist, prin Decretul 358 de la 2 decembrie 1948, care stabilea: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile (n.r. ‒ adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ. În cuprinsul legii, se mai specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“.
La acea vreme, spun istoricii, cultul greco-catolic avea aproximativ 1.800.000 de credincioşi, majoritatea dintre ei locuind în Transilvania, şi erau păstoriţi de aproximativ 1.700 de preoţi. Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti. La aproape 70 de ani de la decret, în România mai sunt aproximativ 150.000 de greco-catolici, dintre care 124.000 români. La acest cult au aderat şi trei turci, zece tătari, şase evrei, trei armeni şi 12 ceangăi.
Patriarhul Justinian, în căutarea oilor pierdute
Semnalul unificării celor două biserici a fost dat de Patriarhul Justinian Marina, în toamna lui 1948, care i-a ameninţat pe episcopii uniţi că, dacă nu vor lăsa de bună voie turma să se reîntoarcă la staul, se va duce el însuşi să o caute: „Cu ocazia învestirii mele am adresat un cuvânt pentru fraţii români din Ardeal - din strana stângă - care se lasă amăgiţi de câţiva conducători care îi îndeamnă să asculte de conducători din afară şi nu de cei fireşti. Am făcut apel atunci la patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani ca să poată veni iarăşi la staul. (...) Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii ce am pierdut clasa cultă. Acum a venit vremea ca să fie egalitate aşa cum propovăduieşte creştinismul. Pot să anunţ deci că, dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să adunăm oile“.
Dar, cum trebuia să se păstreze apartenenţa de legalitate, sugerându-se că unirea o vor însuşi greco-catolicii, s-a anunţat că la Cluj va avea loc, la 1 octombrie 1948, o mare adunare unde se va hotărî drumul greco-catolicilor. Preoţii care au refuzat să se supună ordinelor trasate de la Bucureşti au avut parte de diverse forme de constrângere. Metodele folosite au avut câştig de cauză astfel că 430 canonici, protopopi şi preoţi uniţi au semnat adeziunea pentru adunarea de la Cluj.
Preoţii greco-catolici erau într-o situaţie fără ieşire: dacă nu trădau erau condamnaţi de ortodocşi, iar dacă se lepădau erau excomunicaţi de greco-catolici. În ajunul adunării de la Cluj, Episcopul Clujului, Iuliu Hossu, care era ţinut sub pază, a reuşit să trimită clerului său o scrisoare. „Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de Reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din sânul Clerului Provinciei Noastre Mitropolitane, cu scopul de a produce schisma, cu lepădarea de Biserica noastră cea una, sfântă, catolică şi apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru, şi trecerea la Biserica ortodoxă. Cu puterea pe care o deţin ca Episcop al locului aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda» tuturor acelora ce ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite în prima Duminică a lunii curente sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru“.
În acest climat de tensiune, adunarea prin care se anunţa unirea celor două biserici s-a ţinut la data de 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a Liceului George Bariţiu din Cluj. Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie de 38, echivalentul numărul celor care în 1698 au semnat „Manifestul de unire“ religioasă cu Roma. La consfătuire însă, doi dintre delegaţi, preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla, au refuzat să mai vină după ce au realizat că au fost minţiţi, iniţial spunându-li-se că la întâlnire va fi prezent şi episcopul Iuliu Hossu.
La adunarea de la Cluj a fost citită Proclamaţia de revenire a Bisericii greco-catolice în sânul Bisericii Ortodoxe Române, iar delegaţii s-au prezentat a doua zi la Patriarhul Justinian pentru a anunţa cele hotărâte.
Vă mai recomandăm: