FOTO „Insula cu turban“ din România unde musulmanii au avut supremaţia. Amintirile lui Mahinur din Ada Kaleh-ul dispărut în urmă cu jumătate de secol

Insula Ada Kaleh, poreclită şi „insula cu turban“ datorită supremaţiei musulmanilor, a dispărut în urmă cu aproape jumătate de secol, dar amintirea sa trăieşte în inimile copiilor care altădată alergau liberi printre ruinele cetăţii, care mâncau fructe tropicale şi îngheţată, susan şi rahat pe săturate, care se jucau pe covorul din moschee şi visau că sunt în povestea lui Aladin. Unde paradisul însemna acasă.

După dispariţia insulei sub apă, aproximativ 50 de familii au ales să trăiască în Constanţa. Printre cei strămutaţi se afla şi Mahinur Hairi Apostol, de 57 de ani. Fetiţa avea doar şapte ani când a dispărut Ada Kaleh. Amintirile ei sunt încă vii. Copilăria ei are gust de libertate, de dulciuri, de mireasma cafelei făcute la nisip, de peşte proaspăt de Dunăre. 

„Primele mele amintiri sunt de pe la vârsta de doi ani, când încă sugeam. Mergeam cu scaunul după mama, săraca“, îşi aminteşte femeia. Are în faţă un teanc de fotografii alb-negru. Fiecare imagine are o poveste. Le-a strâns şi le-a păstrat atâta amar de ani pe toate. În poze apar chipuri dragi: mama ei, Meliha, tata Dogan, sora sa Maire, dar şi alţi insulari. Nescrise, dar păstrate cu sfinţenie sunt reţetele dulceţii de smochine şi a băuturii numită bragă. 

Îngheţată de pe Ada Kaleh

Copilăria şi-a împărţit-o între viaţa liberă de pe insulă şi magazinul bunicilor. Locuia într-o casă situată aproape de centru, construită trainic, din cărămidă, aşa cum erau şi cele ale celorlalţi insulari. „Pe la patru-cinci ani căram zahăr la alimentară, pentru bunici, care aveau autorizaţie. O ajutam pe bunica să prepare dulciuri renumite: dulceaţă de trandafiri, de smochine. Totul mergea la vânzare. Mă trimiteau şi pe mine câteodată cu căruţul plin de bunătăţi şi vindeam. Totul era la un leu: sticla de suc sau braga, o acadea, susan sau «bigi-bigi», un fel de rahat mai moale. Rahatul era făcut din ingrediente naturale, care ne veneau din Turcia, iar bomboanele erau cu banane sau trandafiri, de ţi se topeau în gură“, povesteşte femeia. 

Tatăl ei se specializase vara pe îngheţată. Cele mai multe fotografii îl înfăţişează pe tânărul musulman lângă o tonetă pe care scrie „Îngheţată din Ada Kaleh“. „Era doar îngheţată de vanilie şi cacao, făcută din gălbenuşuri şi lapte gras, doar cu arome naturale. Tata mergea în ţară, în Banat mai ales, şi o vindea“, povesteşte Mahinur.

Braga este o altă băutură a cărei reţetă rămâne un secret. Spune că ea se prepară din cereale, care trebuie fierte trei ore, apoi licoarea trebuie strecurată de foarte multe ori pentru ca băutura să iasă cremoasă şi să-şi piardă din aciditate. În cazul în care nu se respectă aceste tehnici, băutura se poate alcooliza, ajungând la cinci grade. A simţit-o pe propria piele când era copil, ameţindu-se destul de des.  

Legumele de pe insulă erau de asemenea celebre în România. Pe lângă climatul mediteraneean al zonei, terenul era deosebit de fertil după retragerea apelor care îl inundau primăvara. O astfel de grădină era chiar în spatele casei bunicii, care, cum se retrăgeau apele, planta aici vinete, ardei, bame, ardei iute. Tot pe insulă, pe lângă caise dulci şi mari, roşcove şi castane, creşteau moşmoane, un fruct cu patru mustăţi, care se cocea iarna, când cădea prima brumă. 

Somn de 60 de kilograme 

Gemul de măceşe, un alt gust pe care nu l-a mai reîntâlnit din copilărie, era amestecat cu o mămăligă fiartă subţire, peste care se presărau bucăţi de brânză de oaie, boia de ardei amestecată în unt, iar la mijloc se turna din nou gem de măceşe. Produsul se numea „sulli kaceamak“. Gustul dintre dulce şi sărat era divin ne dă asigurări turcoaica. 

Insulari prosperau şi se întreceau în a prepara delicii turceşti pe care apoi le vindeau pentru că erau scutiţi de impozit, drept recâştigat pe vremea regalităţii.

Carnea se aducea o dată pe săptămână pe insulă, miercurea. Evident, şi aici se făcea coadă. „Se aducea carne de vită şi de porc pentru ortodocşii de pe insulă, dar niciodată de pui, pentru că fiecare om avea în curte găini. Ţin minte şi acum cât costa carnea de berbecuţ: 16 lei kilogramul, iar susanul 18 lei. Carne de porc noi nu mâncam, prima friptură am gustat-o la Constanţa, însă mâncam salam, parizer sau pateu“, îşi aminteşte femeia.

Peştele era un alt produs nelipsit de pe mesele insularilor. Mica turcoaică îşi însoţea adesea tatăl la pescuit. De atunci, a înţeles că peştii uriaşi nu sunt doar în poveşti, ci cresc şi în apele Dunării. „Odată, povesteşte ea, tata a prins un somn de 60 de kilograme. Ca să nu ne prindă grănicerii, eu şi vărul meu am venit repede acasă şi am luat doi saci în care să ascundem peştele. L-am tranşat şi ţin minte că din el am scos doi peşti mari, întregi, pe care somnul îi înghiţise întregi. Fiind foarte mare, nu l-am putut mânca şi l-am tăiat în bucăţi pe care le-am uscat, apoi, tata a făcut un troc cu ţăranii: le-a dat peşte pe brânză şi ţuică“.

Tot din apele Dunării tatăl său pescuia cega, un peşte cu intestinele pe spate, care trebuia scoase cu un cui special. Icrele negre se mâncau direct din castron. 

Mergeau pe barcă de la o casă la alta

Pe insulă, iernile erau grele, iar de la grădiniţă îi duca pe copii acasă cu sania. Primăvara, insula era aproape inundată de apă. „Era aşa de mare apa că mergeam cu barca de la o casă la alta, până la uşă. Sau se puneau două stinghii ca să treci de la o casă la alta“. 

Când copiii nu erau la şcoală sau nu vindeau dulciuri şi răcoritoare, îşi umpleau timpul în parc, la cinematograf, unde săptămânal se proiectau filme, la geamie, iar adulţii în cafenele. O dată pe săptămână, pe insulă venea un fotograf şi făcea poze la cerere. O poză mică făcea cinci lei, iar una mare costa dublu. Datorită lui au rămas atâtea dovezi ale paradisului pierdut. 

Pe insulă erau şi două fabrici: una de confecţii, unde se produceau indispensabili pentru Armată, la care lucra şi tatăl lui Mahinur, şi una de ţigarete. Pe insulă exista şi un teren de fotbal, care, atunci când era nevoie, se transforma în pistă de aterizare pentru elicoptere. 

Cu toţii au căutat să dea de intrările în tunelurile despre care se spunea că duc în Iugoslavia, însă nimeni nu le-a găsit. Secretul a fost înmormântat adânc, în apă, în anii '70, atunci când a dispărut şi insula.  

Grădiniţa era în limba română, la fel ca şi şcoală. Într-o clasă, învăţau toţi copiii din clasele I – IV. Domnul Vlad, aşa cum îl chema pe învăţător, îi iubea pe toţi deopotrivă. Mahinur a învăţat bine astfel că în clasa I a luat premiul cel mare. „Am primit, ţin minte, şase cărţi şi m-am plimbat prin toată insula cu ele în braţe, ca să mă vadă lumea. Tot atunci, mi-am făcut singură şi un cadou: mi-am cumpărat două perechi de pantofi cam mari şi călcam pe spate ca să nu-mi iasă din picioare“, râde ea la aducerile-aminte din vremea copilăriei.

În familie vorbeau turceşte, însă părinţii le-au angajat o dădacă, doamna Loci, o unguroaică gospodină. De la ea au învăţat Abecedarul, dar şi multe reţete de prăjituri. Sora dădacei era artistă: picta şi făcea balet. 

Hoge şi preot 

Geamia era pentru copii un loc de joacă. Ţine minte covorul imens, care acum se află la Moscheea Carol din Constanţa, întins doar pe jumătate din lipsă de spaţiu, figura plină de bunătate a celui ce le era hoge, bucuria localnicilor când omul s-a întors de la puşcărie după ce fusese condamnat din motive politice. „Era un om foarte învăţat, care cunoştea mai multe limbi străine, printre care araba şi franceza. S-a tot ţinut de tatăl meu să înveţe franceza“, îşi aminteşte femeia. Înainte de a pieri insula, l-a însoţit pe hoge pe Insula Şimian, acolo unde trebuiau mutaţi toţi insularii. Au cules împreună plante medicinale şi omul a învăţat-o cum să prepare din sunătoare ceai şi uleiuri. 

La fel de dragă le era copiilor şi biserica ortodocşilor, unde părintele Dosoftei îi privea cu blândeţe atunci când făceau năstruşnicii. 

Vara, Ada Kaleh era plină de turişti, însă niciunul nu avea voie să înnopteze pe insulă fără să lase buletinul la pichet. Cu toate acestea, tinerii reuşeau să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. Tatăl lui Mahinur povestea cum înota până la iugoslavi, fura pepeni, pe care îi lega de curea şi se întorcea pe insulă. 

Dramele strămutării: morţi întorşi şi bijuterii confiscate

Dar toată liniştea şi fericirea insularilor s-a sfârşit atunci când au fost anunţaţi că insula va dispărea odată că construirea lacului de acumulare al barajului Porţile de Fier. „Toată lumea plângea“, îşi aminteşte Mahinur. „Fiind dislocaţi, puteam să plecăm în orice ţară voiam. Unii au ajuns în SUA şi în Olanda. Părinţii mei au ales Constanţa pentru că bunicii din partea mamei au vrut să vină aici. Cei din partea tatălui au ales Turcia, unde au deschis prăvălii“.

Iniţial, ni s-a spus că ne vom muta cu toţii pe Insula Şimian. Un frate din partea mamei a apucat să toarne o temelie a casei, însă apoi totul s-a oprit. Pe insulă au apucat să mute mormintele. Cu puţin timp înainte de a ne muta, ţin minte, a murit bunicul din partea tatălui. La noi, morţii nu se îngroapă în sicriu, însă el trebuia mutat şi atunci tata a confecţionat o ladă, a sigilat-o cu tablă pentru ca astfel să-l poată muta pe bunicul în noul cimitir, de pe insula Şimian“.

Strămutarea morţilor a provocat şi alte drame. În momentul în care s-au deschis gropile, povesteşte femeia, „au venit cei de la Stat cu pungi de hârtie în care au adunat dinţii de aur de 24 de karate şi toate bijuteriile cu care fuseseră îngropaţi morţii. Cred că le-au predat la Tezaur, dar mă gândesc câţi şi-au umplut buzunarele cu ele“. 

Cercetaţi de antropologi

Nu plecaseră cu toţii de pe insulă în momentul în care autorităţile au dinamitat zidurile cetăţii în speranţa că vor fi distruse. Nu au reuşit însă să o distrugă cu totul şi aşa a rămas sub apele Dunării, care au înghiţit-o. 

Înainte de a pleca, insularii au fost cercetaţi de antropologi, care le-au studiat structura feţei, forma ochilor, culoarea pielii pentru a vedea de unde provin. Astfel, Mahinur a aflat că din partea tatălui are rădăcini algeriene şi bosniace, iar din partea mamei se trage din arabi. „Bunicul avea sprâncene negre, păr alb, piele măslinie şi ochi verzi. Ei au venit în Bulgaria în urmă cu 500 ani în urmă şi aşa au ajuns apoi pe insulă. La sud de Dunăre, au plantat un stejar, care însă a fost tăiat în urmă cu câţiva ani, din motive urbanistice“.

La Constanţa, Mahinur a început o nouă viaţă, dar în care nu s-a regăsit complet. S-a căsătorit în urmă cu 38 de ani cu Hans, cu care are o fată, Sandra, de 30 de ani. „Soţul meu nu a vrut să-i punem nume turcesc“, explică femeia. Face ce ştie ea mai bine: să prepare delicii turceşti. Comunitatea de pe insula Ada Kaleh ajunsă la Constanţa păstrează legături strânse. Femeile se strâng deseori şi deapănă amintiri din copilărie, mănâncă dulceaţă de smochine, cozonac cu mac şi beau bragă. 

Profetul insularilor: Miskin-Baba 

În cimitirul de pe insula Ada kaleh era îngropat şi Miskin-Baba, ultimul descendent al unei dinastii princiare uzbece, care, la vârsta de 30 de ani a urmat porunca din vis a lui Mahomed de a se stabili acolo şi a deveni un model spiritual pentru oameni. Viaţa sa pe insulă a fost plină de fapte memorabile. Se spune că atunci când a fost întrebat ce caută în acest loc, el le-a spus: «Insula aceasta a fost făcută de Allah pentru a da bunătate gândurilor şi dulce odihnă sufletului omenesc. Allah mi-a cerut să părăsesc tronul strămoşilor mei  pentru a veni să vă învăţ pe voi că fericirea stă în bunătate».

Oameni din toate părţile veneau la el în pelerinaj. Trăia într-una din hrubele cetăţii, chiar lângă locul unde-şi are mormântul. În fiecare seară, şezând pe o lespede, îi sfătuia pe copii să citească Coranul. 

Se spune că, printr-o singură atingere, acesta a umplut cu vin butoaiele goale ale unei cârciumi şi că a redat sănătatea fiului bolnav de nervi al caimacamului Moldovei, Osman Bey. 

Când a simţit că i se apropie sfârşitul, s-a dus la hoge şi i-a spus că vrea ca trupul să fie înmormântat pe insulă: „Vor veni să-mi ceară trupul, pentru a fi pus alături de al strămoşilor mei în moscheea cea mare a regilor Samanaizi din Bahara. Voi să nu mi-l daţi, căci trebuie să rămân aici, pentru a folosi şi după moartea mea locuitorilor care m-au primit şi m-au ascultat cu toată inima lor“. 

Şi Mahinur, ca toţi ceilalţi insulari, l-au venerat, iar în semn de respect, a luat un pumn de pământ de pe mormântul lui şi l-a adus la Constanţa. „Când cineva are necazuri, pământul, pe care îl ţin într-un săculeţ, îl pun sub pernă şi mă rog pentru sufletul lui. Deşi la noi nu se aprind lumânări, pentru el am aprins“, mărturiseşte musulmanca.