Testamentul partizanului care a făcut de râs Securitatea: „Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români“

Ion Gavrilă Ogoranu, unul dintre foarte puţinii luptători anti-comunişti din munţi care a supravieţuit vânătorii Securităţii, ar fi împlinit, la 1 ianuarie 2021, 98 de ani. „Acest colţ de ţară nu şi-a plecat de bunăvoie capul în faţa comunismului. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români”, scria el în „testamentul” lăsat urmaşilor.

În urmă cu 98 de ani s-a născut conducătorul Rezistenţei armate anticomuniste de pe versantul nordic al masivului Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu, care a fost timp de 28 de ani cel mai căutat om din România de către Securitate. Dosarul său de urmărire conţine peste 11.000 de file, cuprinzând un şir continuu de acţiuni operative desfăşurate pe tot cuprinsul ţării şi peste hotare, în rândurile exilului, cu un singur scop: prinderea lui Ogoranu.

„La 1 ianuarie 1923, la Gura Văii (Făgăraş), se năştea cel care avea să devină, după 1948, conducătorul rezistenţei armate anticomuniste de pe versatul nordic al masivului Făgăraş şi una din cele mai cunoscute personalităţi ale istoriei recente a României: Ion Gavrilă Ogoranu. Supus astăzi tot mai mult cenzurii, ca urmare a actiunii de memoricid a ideologiei corectitudinii politice, Ion Gavrilă Ogoranu continuă să fie tot mai prezent în memoria publică, asemenea unei conştiinţe vii răzbătând peste vicisitudinile acestui veac întunecat, spre zările învierii neamului românesc” - a susţinut, astăzi, într-un mesaj pe Facebook, Fundaţia „Ioan Gavrilă Ogoranu”. 

Timp de 7 ani, între 1948 şi 1955, el a acţionat în cadrul grupului de partizani al cărui lider a devenit. După destructurarea acestuia de către Securitate, Gavrilă şi-a petrecut alţi 22 de ani, din 1955 până în 1976, ascuns în casa văduvei camaradului său ucis în închisoare, Petru Săbăduş. 

Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie cu ajutorul soţiei sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenţia directă a preşedintelui american Richard Nixon. El a murit în libertate şi a fost înmormântat la 4 mai 2006 în cimitirul satului Galtiu din comuna Sântimbru, judeţul Alba.

Ioan Gavrilă Ogoranu a murit liber Sursa Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu

„Testamentul lui Ogoranu” 

În continuare în postarea Fundaţiei „Ioan Gavrilă Ogoranu” sunt redate câteva fragmente din „Testamentul Grupului Carpatin Făgărăşean” pe care l-a lăsat Ioan Gavrilă Ogoranu:

„Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgăraşeană şi care nu au nici mormânt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români”. 

„Atunci când porneşti la o luptă, desigur, te gândeşti la o victorie, pentru un ţel, să-l realizezi. Or pe parcursul luptei se poate întâmpla să îţi dai seama că nu vei fi tu cel care vei ajunge la victorie sau poate nu va fi victorie deloc. Dar mai rămâne totuşi ceva. Rămâne sentimentul datoriei. Atunci când vezi că nu mai poţi învinge, trebuie să stai luptând cât eşti dator, aşa cum a spus şi poetul…”

„Deşi suntem la vîrste înaintate, noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară, noi nu ieşim la pensie decît atunci când ne vor bate cuiele. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mâna unor tineri care să ducă mai departe steagul tinerilor de acum 60 de ani, vrând ca ţara noastră să rămînă apropiată de Dumnezeu în aşa fel încît spiritul creştin să se reverse în toate domeniile de activitate ale ţării, în cultură, în justiţie, în legi, în obiceiuri, artă.

„Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu trecerea comunismului, idealurile sînt permanente pentru toate timpurile. Sîntem puţini, dar întotdeauna cei puţini au fost purtători de idealuri înalte şi de biruinţă.″

,,Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit despre lupta şi jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colţ de ţarã: Ţara Fãgãraşului. Vor fi înţeleşi de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sunt probleme care nu interesează. O ştiam de mult. O ştiau şi cei care au murit luptînd. Acei ce au murit cu cei ce mai trãim îngenunchem în faţa veşnicei Românii, rugîndu-ne: Mamã ţarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptăm şi sã murim pentru tine. Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastrã pierdută, ca să meargã spre biruinţă. Pentru fraţii aceştia puţini am scris aceste rânduri.”

„Eu cred că noi nu putem fi modele pentru prezent şi pentru viitor. Atunci când am făcut ce-am făcut noi, erau alte condiţii istorice, sociale, politice, deci ne-am structurat viaţa şi ne-am format-o în funcţie de condiţiile de atunci. Cei de astăzi şi, în perspectivă, de mâine, vor trebui să-şi găsească modele în ei înşişi. 

Dacă m-ar întreba cineva, ce-aş vrea să fiu pentru alţii, m-aş rezuma să spun că aş vrea să fiu un îndemn: la sinceritate, la curaj, la claritate de a judeca lucrurile în viaţă, având dreptul şi la greşeală, dar totul să fie făcut cu sinceritate şi îndrăzneală. Deci noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri. Noile modele vor trebui create de către cei care acţionează.”

„Pe potecile munţilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. (...) Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească." (Ion Gavrilă Ogoranu - Testamentul Grupului Carpatin Făgărăşean - Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1952). 

Povestea vieţii lui Ogoranu  

„Adevărul” a scris despre viaţa lui Ioan Gavrilă Ogoranu: s-a născut la 1 ianuarie 1923 în satul Gură Văii din Ţară Făgăraşului, într-o familie de ţărani vrednici. A fost unicul băiat între 2 surori, Ileana şi Eugenia. În sat li se spunea „ai Ogoranului”. A urmat cursurile prestigiosului Liceu Radu Negru din Făgăraş. Aici se va înrola, cu mai mulţi colegi, în Frăţia de Cruce „Negoiul”, unitate a Mişcării Legionare destinată doar elevilor şi care nu avea activitate politică propriu-zisă.

Ca elev la Liceul Radu Negru din Fagaraṣ, apoi student la facultatea de Agronomie din Cluj, Ion Gavrilă era cunoscut pentru vederile sale naṭionaliste ṣi anticomuniste. În 1948, pentru a scapă de valul arestării foṣtilor legionari, s-a refugiat în munṭii Făgăraṣului unde a constituit un grup înarmat care timp de aproape ṣapte ani avea să fie de temut pentru autorităṭi. 

Longevitatea grupului s-a datorat unei foarte bune organizări: era foarte mobil, având zone de acṭiune foarte întinse; folosea tactici de gherilă; nu avea cartier general care să-l facă detectabil; avea 25-30 de membri care se adunau ori se risipeau în funcṭie de împrejurări. Printre cei mai activi co-organizatori au fost Ion Mogoṣ ṣi Nicolae Mazilu care activau satele de la poalele munṭilor. 

În Viṣtea de Jos, judeţul Braşov, Grupul Carpatin a avut un inimos ṣi onest adept, învăṭătorul Olimpiu Borzea care a organizat o ramificată reṭea de ajutorare în sate. Totuṣi, în 1955 unii dintre oamenii lui Gavrilă au fost prinṣi, uciṣi sau arestaṭi, în ciocniri directe sau prin trădare. În 1957 a avut loc procesul în care au fost condamnăṭi la moarte prin împuṣcare Ion Chiujdea („Profesorul”), Laurian Haṣu („Leu”), Gheorghe Haṣu („Ghiṭa”), Victor Metea („Victor), Nelu Novac („Nelu”), Ion Pop („Fileru”), Olimpiu Borzea (sprijinitor), Nicolae Burlacu (sprijinitor). Ultimilor doi li s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaṭă. Ion Gavrilă a scăpat mereu; abia în 1976 a ajuns în mâinile Securităṭii ṣi a fost închis ṣi anchetat câteva luni; apoi eliberat, deoarece condamnarea să se prescrisese. S-a stins din viaṭă în 2006.

Student la Cluj

Povestea vieţii lui Ion Gavrilă şi a Anei este spusă de Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu”:

„A fost odată o tânără de 19 ani, în Galtiu, în anul 1940. Ea se numea Ana Mârza şi făcuse şcoala în sat. Atunci a avut loc o primă lovitură dată României: s-au ciuntit graniţele. Fenomenul a fost resimţit foarte dur de întreaga populaţie. România era într-o revoluţie nemaipomenită. 

Marea Unire era un „punct astral” al naţiunii române şi după 22 de ani, în 1940, cad graniţele. Din nord au sosit o mulţime de refugiaţi, care s-au adăpostit care pe unde. La Galtiu se adăposteşte o familie, Săbăduş. În această familie Săbăduş, era un băiat de 20 de ani, Petru, în ultimul an de liceu, trebuia să înceapă cursurile în acea toamnă, însă, după Dictatul de la Viena, nu a mai putut, pentru că a fost nevoit să se refugieze. 

La începutul toamnei, a cunoscut-o pe Ana. Apoi, familia s-a refugiat mai departe, în Făgăraş, şi băiatul s-a înscris la o şcoală din Făgăraş. În ultimul an de liceu l-a întâlnit pe Ion Gavrilă. S-au împrietenit. După un an, Petru Săbăduş a terminat liceul şi s-a dus student la Medicină la Cluj. După încă un an, a reluat relaţia cu Ana şi s-au căsătorit. În 1943 şi 1944 li s-au născut primii doi copii.

Ana şi Ion Gavrilă FOTO: Arhivă personală

Petru Săbăduş participă, ca student, la prima acţiune de rezistenţă anticomunistă în 1946, vestita Grevă de la Cluj, în care a fost implicat şi Ion Gavrilă şi Mitropolitul Valeriu Anania, cu numele de călugăr Bartolomeu. A fost, poate, ultima manifestare semnificativă şi cu oarecare succes împotriva comunismului din acea perioadă, după care regimul, care se întărea pe zi ce trece, nu a mai permis astfel de manifestări. 

După greva studenţească, Petru Săbăduş este luat în „colimator” şi, ştiind că este urmărit şi în pericol de a fi arestat, încearcă să treacă în Iugoslavia în 1948. Este arestat la graniţă, condamnat şi închis la Gherla. În 1953, ieşind la plimbare în curtea închisorii, vede un om bătut care nu putea să se mişte. Fiind medic, încercă să îl ajute. Medicul închisorii îl vede, îl loveşte cu brutalitate, i se rupe splina, iar după două zile moare în infirmeria închisorii din Gherla. Avea 34 de ani.

Ion Gavrilă Ogoranu la o comemorare a mişcării de rezistenţă din munţi. FOTO: Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu

Acea femeie, văduvă cu doi copii, cu o brumă de pământ în Galtiu, se angajează să găzduiască un condamnat la moarte, ştiind că acest lucru ar putea să atragă cele mai grave represalii pentru ea şi pentru copiii ei. Pământul i-a fost luat la colectivizare. Timp de 21 de ani, între 1955 şi 1976, dă de mâncare unui om care stătea ascuns zi, noapte, despre care trebuia să nu ştie nimeni, pe care îl numea Calu pentru ca şi copiii să nu scape cumva o vorbă despre un om ci despre „un cal”. Zi de zi, noapte de noapte, cu frică, îl găzduieşte pe acest om, la Galtiu. 

În acest timp se mai întâmplă un eveniment grav. Casa în care locuiau este naţionalizată, ei sunt evacuaţi şi mutaţi într-o moară părăsită, pe care trebuie să o reamenajeze, în care trebuie să găsească alte soluţii de ascundere a lui Ion Gavrilă. O existenţă extrem de precară, ameninţată de lipsuri mari, de perspectiva represiunii. Am cunoscut-o pe Ana Gavrilă şi mi s-a părut mai extraordinară decât Ion Gavrilă. Totul a plecat de la credinţa ei adâncă că Dumnezeu, atunci când l-a luat pe primul ei bărbat, i-a trimis un alt bărbat în loc, lângă care să fie, cu care să se poată înţelege. La două luni după ce a murit Ion Gavrilă, a murit şi Ana, pentru că nu mai avea rost în această lume”.

Şapte volume de memorii, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”

După Revoluţie, Ion Gavrilă Ogoranu a început să îşi scrie memoriile, pe care le-a concentrat în şapte volume, intitulate „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, în care povesteşte, cu maximă generozitate pentru detalii, cum s-au petrecut lucrurile pentru el, „fraţii săi de cruce” şi alţi participanţi, în lupta anticomunistă.

Ion Gavrilă Ogoranu la o comemorare a mişcării de rezistenţă din munţi. FOTO: Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu

Istoricul Liviu Pleşa povesteşte episodul arestării prin trădare a lui Ion Gavrilă Ogoranu, la Cluj-Napoca: „Securitatea s-a infiltrat printre potenţialii săi colegi, care puteau să îl ajute. În perioada 1973-1975, Securitatea îi racolează pe foarte mulţi dintre foştii săi colegi, foştii săi prieteni. De aici a venit şi arestarea sa. Au reuşit să îl recruteze pe un inginer, la care au apelat să îl ajute, să îşi realizeze situaţia. Prin acel informator au reuşit să îl atragă, să îi ofere iluzia reabilitării grupului. După 25 de ani de la condamnarea la moarte, aceasta se prescripsese şi nu mai era în vigoare. Astfel, când a fost arestat, nu au avut ce să îi facă din punct de vedere legal. A fost anchetat câteva luni, iar după aceea el şi-a reluat activitatea. A lucrat ca agronom în Sibiu. După ’90 a rămas acelaşi luptător şi m-a impresionat prin forţa pe care a avut-o, la 80 de ani, să scrie toate acele volume şi să vorbească şi despre alţi rezistenţi anticomunişti”.

Vă mai recomandăm:

Cum a fost prins partizanul care a făcut Securitatea de râs timp de 28 de ani. Un preşedinte american i-a salvat viaţa

Povestea luptătorului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu. Cum a fentat miliţia şi securitatea timp de 26 de ani