Cine au fost tinerii care au preferat să moară decât să accepte comunismul. Destinul ultimilor „haiduci“ ai României
0
Una dintre cele mai dramatice şi mai eroice rezistenţe anticomuniste organizate în anii grei ai bolşevizării României a avut loc în Munţii Făgăraş, sub conducerea unui lider legendar - Ion Gavrilă Ogoranu. A fost partizanul care a rezistat cel mai mult cu arma în mână contra comuniştilor, fiind condamnat de trei ori la moarte şi prins abia la mijlocul anilor '70.
La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei şi, printr-o lovitură de stat, mareşalul Antonescu, conducătorul de facto al ţării, era înlăturat de la putere.
Dincolo de implicaţiile militare, prin transformarea foştilor inamici în aliaţi, România păşea pe drumul bolşevizării. Mai precis, printr-o hotărâre luată deja la masa verde de Marile Puteri, România era inclusă în sfera de influenţă sovietică. Partidul Comunist Român, o formaţiune politică cu doar câteva sute de membri până în 1944, sprijinit masiv de forţele sovietice care deja se instalaseră comod în România, a reuşit să se infiltreze tot mai mult în aparatul administativ, în armată şi în poliţie.
Practic, oamenii-cheie ai comuniştilor au ajuns să controleze toate sectoarele vitale ale statului român. Totul a culminat cu un guvern de factură pro-comunistă şi pro-sovietică, dar şi cu falsificarea alegerilor din 1947, în urma cărora comuniştii deveneau principala forţă politică din România. Oficial, în ţara noastră începea bolşevizarea sistematică. Intelectualii, ţăranii înstătriţi şi oamenii politici ai vechiului regim dar şi cei care nu simpatizau ”progresul socialist”, era declaraţi duşmani ai poporului, epuraţi, încarceraţi şi deposedaţi de bunuri.
Începea teroarea comunistă. Totodată debuta şi colectivizarea, întâi printr-o legislaţie care mazilea ”chiaburii”, adică ţăranii înstăriţi şi care chiar reuşeau să practice o agricultură modernă şi productivă. În aceste condiţii vitrege, au fost români care nu au stat cu mâinile în sân. O parte, în special intelectuali, elevi, studenţi, ţărani înstăriţi, a luat calea munţilor şi a luptat cu mult curaj împotriva comunismului, cu arma în mână.
Erau acei idealişti care sperau că anglo-americanii vor veni să elibereze România de sub jugul sovietic. Fără să ştie că de fapt anglo-americanii au fost cei care au fost de acord ca Stalin să includă România în zona de influenţă a URSS. Aceşti luptători din munţi,numiţi partizani sau haiduci au luptat în perioada 1945-1959 susţinut împotriva regimului comunist şi a stalinizării României. În cele din urmă au fost lichidaţi şi cu ajutorul trădătorilor inflitraţi de Securitate în rândurile acestora. Cele mai celebre grupuri de partizani au fost cele care au luptat în Munţii Făgăraş sub conducerea legendarului Ion Gavrilă Ogoranu, un adevărat simbol al luptei anti-comuniste în România.
Partizanii din Făgăraş şi liceul de „haiduci“
În România între 1945 şi 1959, în munţii Carpaţi acţionau peste 1200 de grupuri de partizani anti-comunişti. Toţi sperau ca la un moment dat anglo-americani să vină şi să elibereze România de sub jugul sovietic. Majoritatea erau intelectuali şi foşti membrii fie ai Mişcării Legionari fie a organizaţiilor de tineret legionare precum „Frăţia de Cruce“. Unele dintre aceste grupuri aveau şi câte 120 de membrii. Toţi aceşti idealişti şi de altfel militanţi curajoşi împotriva bolşevizării au înfruntat moartea, frigul, trădarea, foamea şi au trăit cu speranţa că lupta lor ca conta în eliberarea României. Majoritatea se rezumau la împărţit manifeste anti-comuniste. Au fost şi cei care au luptat cu arma în mână şi au strecurat teama în comunişti. Unul dintre cele mai importante şi puternice grupuri de partizani a fost organizat în Munţii Făgăraş şi a fost cunoscut sub numele de Grupul Carpatin Făgărăşean sau pe scurt „făgărăşenii“.
Acest grup s-a format prin fuziunea mai multor sub-grupuri independente care au fugit în munţi din cauza prigoanei comuniste. Ca nucleu al mişcării de partizani din munţii Făgăraş a fost liceul ”Negru Vodă” din Făgăraş. De aici au plecat cei mai mulţi elevi ca partizani în munţi. De alfel din toată zona Făgăraşului, tineri intelectuali sau ţărani anti-comunişti au luat calea munţilor. Gavrilă-Ogoranu cel care va deveni liderul luptătorilor din Munţii Făgăraş, spunea că oamenii din aceste ţinuturi nu suportau metodele comuniştilor şi nici doctrina acestora, care contrasta puternic cu felul lor de a fi. Totodată colectivizarea forţată i-a împins pe mulţi ţărani la luptă. „Oamenii zonei urau minciuna, laşitatea şi asuprirea. Bazându-se pe credinţa în Dumnezeu, pe adevăr şi cinste, au reuşit să întârzie cu câţiva ani buni instaurarea ideilor bolşevice în zonă. Elevi, studenţi, susţinuţi atât de reprezentanţi ai intelecutalităţii zonei, dar şi de ţărani care s-au opus orbeşte ororilor comunismului.
Lupta lor a durat mai mulţi ani., „se arată în lucrarea ”Brazii se frâng dar nu se îndoiesc“, volumul III, ce cuprinde mărturii ale lui Gavrilă Ogoranu dar şi a altor luptărori anti-comunişti din Făgăraş. Nu mai puţin de 64 de localităţi din Făgăraş s-au implicat în lupta anti-comunistă, mânaţi de speranţa că în cele din urmă comuniştii vor fi alungaţi. ”Mii de oameni au fost persecutaţi, arestaţi şi aruncaţi în beciurile securităţii şi în închisori. Regimul comunist a aplicat cele mai crunte metode pentru a-si înmulţi numărul de adepţi. Au fost locuitori care s-au alăturat lor, fiind încântaţi de oferta comuniştilor, locuri de muncă, funcţii, locuinţe şi astfel ajungând până la trădarea sau persecutarea consătenilor. Alţii s-au opus cu înverşunare, ceea ce a dus la bătăi, schingiuiri, tortură fizică şi psihică şi chiar execuţii. Rezistenţa activă din Munţii Făgăraşului, susţinută de rezistenţa pasivă din sate, a reuşit să atragă atenţia.“, se arată în aceeaşi lucrare.
Nucleul de rezistenţă a fost însă stabilit de elevii şi profesorii de la „Negru Vodă“. Ei au fost oamenii care au luptat cu arma în mână, în munţii Făgăraş şi au mobilizat o întreagă regiune în lupta anti-comunistă. Primele mişcări de rezistenţă de la liceul „Negru Vodă“ din Făgăraş au început în anul 1948 atunci când elevul Ion Mogoş din comuna Toderiţa împreună cu un grup de colegi dar şi de profesori au înfiinţat o organizaţie de luptă împotriva abuzurilor comuniste, ce aveau loc mai ales la sate în încercarea de colectivizare forţată. Prima încercare de resistenţă a fost înăbuşită cu arestări. Au fost descoperiţi şi arestaţi, profesorul Romulus Ursu, profesorul de matematică Mihai Novac dar şi elevii, Ion Mogoş, Nicolae Mazilu,Victor Roşea, Remus Sofonea, Silviu Socol, Ion Scorei,Ion Glăjar, Gheorghe Zota, Gheorghe Bărsan, Ion Victor Pica şi mulţi alţii.
Organizarea reţelei din munţii Făgăraş
După un an Ion Mogoş şi Ion Victor Pica au fost eliberaţi din închisoare. Evident bătăile şi detenţia nu i-au îmblânzit, din contră. Mogoş şi Pica au pus imediat bazele unei grupări de partizani, care să aibă ca nucleu pe toţi elevii anti-comunişti de la „Negru Vodă“. Nicolae Mazilu şi Ioan Roşea din satul Râuşor au aderat imediat la acest grup. „Cu aceeaşi ocazie s-a căzut de acord ca să se regrupeze cu toţi colegii lor de liceu ieşiţi din închisoare. Până în luna octombrie erau deja cooptaţi în organizaţie 10 elevi de la liceul „Negru Vodă“ din Făgăraş şi alţi tineri, în număr de 20, din comunele Toderiţa, Mândra, Ileni şi Râuşor.“, scrie Ioniţoiu Cicerone în lucrarea ”Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946-1958“. La grupul de rezistenţă au aderat şi ţărani din satele Ileni, Râuşor şi Toderiţa învrăjbiţi de sistemul cotelor dar şi de propaganda agresivă a comuniştilor. Mişcarea de rezistenţă nu a fost o joacă, Mogoş urmărea să-i pedepseacă pe comunişti pentru abuzurile făcute împotriva ţăranilor gospodari din Făgăraş.
Acesta împreună cu ceilalţi foşti elevi de la „Negru Vodă“ au pus la punct o reţea de gazde şi de depozite de armament. Spre deosebire de grupurile de rezistenţă care se rezumau la a sta ascunşi şi a împrăştia manifeste, grupul făgărăşenilor se pregătea de luptă cu arma în mână. Tinerii intelectuali dar şi ţăranii din grupul de rezistenţă au făcut rost de arme şi muniţii. Ion Cârlig plutonier activ la aceea dată şi Traian Monea, locotenent originar din comuna Veneţai au oferit arme, muniţie şi echipament militar partizanilor. Totodată Partenie Comşa, un alt plutonie i-a ajutat pe partizani să ajungă la un depozit militar aflat la 2 kilometri de lângă Braşov. Aici partizanii au atacat santinelele şi au reuşit să ia muniţie şi armament. Totodată Mogoş a reuşit să stabilească şi o reţea de gazde, oamenii care urau regimul comunist şi au ajutat chiar cu preţul vieţii şi al libertăţii rezistenţa armată din Făgăraş. Aceste gazde se aflau în comunele Râuşor, Ileni, Mândra, Pârâu. Partizanii au beneficiat chiar şi de sprijin şi asistenţă medicală, din partea doctorului Ion Halmaghi din Comana. Acesta le-a oferit constant medicamente. Numărul partizanilor a crescut constant iar Făgăraşul a devenit o adevărată zonă de război. „În Tara Fagarasului au fost concentrate trupele armatei si ale securitatii pentru a înlatura si anihila opozitia locuitorilor“, se arată în ” „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc“.
”Moşu” liderul rezistenţei din munţi, cu trecut legionar
În anul 1950, în munţii Făgăraş existau două grupuri importante de partizani. În primul rând era vorba de primul grup de partizani din Făgăraş, cel înfiinţat de elevii de la „Negru Vodă“ în frunte cu Mogoş, Pică, Mazilu şi Roşeau. Apoi al doilea grup, înfiinţat după 1948, din studenţi şi intelectuali urmăriţi de Securitate condus de Ion Gavrilă Ogoranu. În anul 1950 cele două grupuri fuzionează iar Ion Gavrilă Ogoranu, devine lider al grupului. Ogoranu erau poreclit „Moşu“ fiindcă la aceea dată avea în jur de 24 de ani în timp ce majoritatea membrilor aveau vârste cuprinse între 19 şi 21 de ani. Ogoranu de altfel dovedise şi importante calităţi de lider.
„Moşul“ avea să devină simbolul absolut al luptei anti-comuniste din Munţii Făgăraş. S-a născut 1 ianuarie 1923 în satul Gura Văii, comuna Recea, judeţul Făgăraş. Era unul dintre cei trei copii ai unei familii de ţărani înstăriţi şi a urmat cursurile liceului ”Negru Vodă” din Făgăraş. De altfel din perioada liceului a fost încadrat în ”Frăţia de Cruce Negoiul”, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Urmează apoi, la Cluj, cursurile Facultăţii de Agronomie. Din cauza trecutului legionar dar şi a poziţiei făţişe anti-comuniste Ogoranu începe să fie vânat de autorităţile comuniste. Împreună cu un grup de foşti elevi, studenţi şi alţi intelectuali fuge în munţi după 1948 şi organizează o grupare de partizani. Din grupul său făceau parte Ion Ilioiu, un fost elev trecut prin temniţă, Remus Sofonea, Ion Chiujdea,Ion şi Petru Novac, tată şi fiu, Laurian Haşu, dar şi mulţi alţii. Cel mai pitoresc membru al grupului Ogoranu era Gheorghe Arsu un ţăran tânăr din Râuşor care din 1947 bântuia munţii cu barda la brâu, încercând să împiedice colectivizarea. Ogoranu a fost un lider simbol al luptei din munţii Făgăraş. A fost condamnat încă din 1949, la 15 ani de muncă silnică. Evident nu a fost prins până în anii 70. Ogoranu a luptat alături de partizanii săi, cu arma în mână împotriva comunilştilor, le-a zădărnicit planurile de colectivizare, i-a hărţuit, i-a împuşcat pe unde i-a prins şi le-a fost mereu un ghimpe în costă.
Timp de 7 ani, „Moşul“ a condus grupul de partizani din Făgăraş. A fost şi ultimul supravieţuitor al acestuia. Timp de 50 de ani a fost urmărit şi hărţuit de Securitatea şi armată. A fost condamnat de trei ori la moarte şi a fost prins abia în 1976, în casa unei văduve din judeţul Alba, unde stătea ascuns după decimarea grupului de partizani. A fost salvat de la moarte prin intervenţia directă a preşedintelui american Nixon. A murit în 2006, la Sântimbru. „Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgăraşeană şi care nu au nici mormânt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români”, scria Ogoranu, într-un adevărat testament, din lucrarea ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, volumul I.
Comunişti puşi să-şi mănânce carnetul de partid
Sub conducerea lui Ogoranu, „haiducii făgărăşeni7 cum erau numiţi de localnici au sabotat cum au putut regimul comunist. Nu au lipsit confruntările violente. Încă din 1949, înainte de reunificarea grupurilor sub conducerea lui Haşu-Ogoranu, are loc o confruntare violentă între miliţie şi grupul lui Mogoş-Pică. În urma unui schimb de focuri, şeful de miliţie din comuna Ileni este pus la pământ cu un foc de armă. Glonţul i-a trecut prin plămâni dar a supravieţuit. Mai apoi după 1950, când în satul Todiriţa s-a făcut colectivizarea forţată, au intervenit partizanii, au răsturnat tractoarele în râpă şi au fugărit activiştii de partid cu tot cu miliţieni. O altă secvenţă, cu accente comice a avut loc în vara lui 1950. Mai mulţi reprezentanţi ai Securităţii au fost puşi să-şi mănânce carnetele de partid după care au fost omorâţi de partizani.
„Prin iulie 1950, plutonierii de securitate Băiş, Bîrsan şi Paler Emil au plecat ca turişti pe Valea Sâmbetei îndreptându-se spre muntele Gălăşescu Mare unde au fost prinşi de oamenii din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu, cu concursul ciobanului Gheorghe din Muscel. Printre ei era şi o femeie. După ce şi-au mâncat carnetele de partid au fost ucişi.“, precizează Cicerone Ioniţoiu în lucrarea deja amintită.
Aceste fapte au atras represalii, iar Securitatea s-a mobilizat şi a declanşat în luna noiembrie prima ofensivă din Făgăraş. Mai multe sate, pe care informatorii le semnalaseră ca fiind pline de gazde ale partizanilor, au fost încercuite. Au avut loc lupte cumplite în aceea lună, în satul Râuşor între trupele de Securitate, armată şi partizani. O parte a partizanilor printre care şi Gheorghe Arsu au fost prinşi şi schingiuiţi cumplit la Securitate. Familiile partizanilor sau cei bănuiţi că-i ascundeau au fost arestaţi. Mazilu şi Mogoş au luptat alături de brigada lor de partizani, toată noaptea în satul Mândra, cu trupele Securităţii.
Au reuşit să iasă din încercurire. Lupte masive au avut loc şi în Pârâu. Mai mulţi oameni din rezistenţă au fost ucişi sau prinşi şi condamnaţi la moarte, precum învăţătorul Pridon. Evidente au existat pierderi şi în rândul miliţiei şi a trupelor de Securitate. Ogoranu a decis o reorganizare după aceste lupte cumplite din 1950 şi a împărţit grupul în patru echipe, pe durata iernii, pentru a fi mai greu de detectat şi de supravieţuit. Au mai avut loc numeroase ciocniri între partizani şi Securitate. În 1951, un grup de turişti, de la Uzina „Independenţa-Sibiu“, plecaţi pe munte de Paşti au fost opriţi de patru partizani, printre care se pare şi Ogoranu. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, spuneau martorii oculari, şi erau bine înarmaţi. Le-au cerut membrilor de partid să iasă în faţă, i-au lăsat fără bani şi alimente şi le-au cerut să transmită că trădătorii nu vor avea o soartă bună. Apoi au fost eliberaţi.
Trădarea şi sfârşitul de epopeee a făgărăşenilor
Datorită reţelei de gazde şi a celor care le furnizau sprijine şi alimente, rezistenţa din Munţii Făgăraş ar fi mai fi rezistat şi după anul 1957. Securitatea a reuşit însă să strângă bine laţul,punând presiune pe sătenii care-i ajutau pe „haiduci7. Mai apoi i-a cumpărat sau constrâns pe cei dispuşi să trădeze şi a infiltrat oameni inclusiv în preajma partizanilor. Le-au aflat ascunzătorile, i-au lăsat fără logistica necesară şi în unele cazuri fără aprovizionare.
Mai mult decât atât, au împânzit satele cu pândaci, oameni care imediat ce aflau de prezenţa unui partizan anunţau autorităţile. Aşa au fost prinşi, de exemplu, Marcel Cornea şi Virgil Radeş, doi partizani care se ascundeau în iarna lui 1950 în satul Pârâu, în casa învăţătorului Pridon. Un informator a dat de ştie Securităţii, iar trupele au acţionat şi l-au împuşcat mortal pe Marcel Cornea. Pe Radeş şi pe învăţător i-a arestat şi i-au condamnat la moarte. Tot din cauza trădătorilor au fost arestate numeroase persoane, în special gazde ale partizanilor şi cei care le furnizau alimente şi medicamente.
„Între 14 şi 16 noiembrie, au fost ridicate de la casele lor cam 30 de persoane din fiecare comună. Toţi arestaţii s-au găsit îngrămădiţi la Securitatea din Făgăraş, în fosta casă a lui Giurga. Acolo căpitanul Stoica, fără o mână, a început schingiuirea lor. Pe lângă faptul că erau puşi la şocuri electrice, pe piept li se punea o scândură în care se dădea cu un baros pentru a li se provoca leziuni şi hemoragii interne.“, scria Ioaniţoiu.
Se bănuieşte că unul dintre trădători a fost elevul Sabin Cornea din satul Grid care era informator al Securităţii şi dezvăluia numele gazdelor. Pe lângă luptele cu Securitatea, viaţa pe munte era din ce în ce mai grea. La început partizanii au locuit în corturi, apoi în peşteri şi în cele din urmă pe la stâni şi gazde. Traiul la diferiţi săteni i-a făcut însă vulnerabili şi a dat posibilitatea comuniştilor să-i poată găsi, prin intermediul informatorilor, a torturii îndreptate împotriva gazdelor dar şi a trădătorilor. Aşa aflau securiştii, unde se ascunde. Îi încercuiau în timpul nopţii şi de multe ori aveau loc lupte violente cu partizanii. Prinderea sau uciderea unui partizan se lăsa deobicei cei pierderi pentru Securitate.
De cele mai multe ori partizanii nu erau prinşi vii. Majoritatea preferau să moară decât să renunţe la lupta lor. Un exemplu este oferit de Ion Pârâu zis Porâmbu. Acesta se ascundea după 1950 în casa unchiului Dumitru Cornea, din comuna Ueni, pe timpul iernii. Un comunist din sat, l-a trădat. Securitatea a venit noaptea peste Porâmbu. Acesta era însă bine înarmat. L-au oblşigat pe bătrânul Cornea, în vârstă de 80 de ani să meargă înainte cu lampa, ca scut uman. Porâmbu a reuşit să-l evite şi cu pistolul-mitralieră a secerat câţiva securişti, ucigându-i pe loc. Mai apoi, spun mărturiile vremii, securiştii ar fi folosit-o pe mama lui Porâmbu ca scut uman.
Chiar şi aşa, lupta a continuat toată noaptea. Cu ultimul cartuş, Porâmbu s-a împuşcat în cap. Un sfârşit tragic l-au avut şi partizanii Laurian Haşu şi Remus Sofonea. În 1955, după un schimb de focuri cu securiştii, Sofonea a fost împuşcat în picior. Cu ajutorul sătenilor şi a lui Laurian Haşu, tânărul partizan a fost bandajat şi a primit haine curate. Ştiau că erau încercuiţi şi că le era greu să mai poată scăpa, mai ales că Sofonea era rănit şi pierduse mult sânge. Iar Haşu, nu dorea să-l lase în urmă. Gazda care i-a ajutat şi a plecat după morfină în oraş l-a găsit mort pe Sofonea iar pe Laurian în comă.
S-au împuşcat pentru a nu cădea în mâinile comuniştilor şi mai ales pentru a nu crea probleme gazdelor, dacă vor fi găsiţi în viaţă. Au lăsat în urmă şi un bilet de adio. „Fratilor, noi am murit. Am socotit că este mai bine pentru noi, pentru voi şi pentru aceşti oameni care au făcut atâtea sacrificii“. În anul 1957, trei loturi de partizani din Făgăraş au fost arestate. Luptătorii anti-comunişti au fost schingiuiţi şi întemniţaţi. Şase dintre aceştia au fost executaţi iar alţi condamnaţi de la 10 ani de muncă silnică până la închisoarea pe viaţă, în iadul penitenciar comunist. Au fost condamnaţi pentru „crima de acte de teroare şi constituire în bandă în scop terorist“. Acesta a fost sfârşitul luptătorilor anti-comunişti din Făgăraş. Doar Ogoranu s-a mai putut ascunde 21 de ani în judeţul Alba, până când a fost prins în 1976. ”Pe acesti tineri i-a putut învinge doar trădarea“, scria Ogoranu.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
