Psihologul care „dă viaţă“ ursuleţului Fram într-o carte care îi ajută pe copii la început de şcoală: „Emoţiile părinţilor îi influenţează direct pe copii“
0
Psihologul Cristina Buja recomandă ca părinţii să-şi exprime faţă de copii o parte din temerile începutului de şcoală, însă mai degrabă ca o formă de empatie, de dragoste, pentru ca cei mici să nu se simtă singuri şi să capete încredere în ei. Ea a scris cartea „Fram începe şcoala!” bazându-se pe principii psihologice şi pe experienţa proprie.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, psihologul Cristina Buja trasează câteva direcţii pe care părinţii le-ar putea urma în cazul copiilor care intră în clasa pregătitoare.
Ea spune că adaptarea mai uşoară a celui mic la şcoală se poate face dacă acesta este obişnuit dinainte cu responsabilizarea şi autoîngrijirea – să fie capabil să ducă la bun sfârşit sarcini precum îmbrăcarea şi încălţarea, strângerea gunoiului şi aranjarea propriilor obiecte.
Tot ea explică de ce vârsta de şapte ani este cea potrivită pentru trecerea de la grădiniţă la şcoală, dar şi ce înseamnă pentru cei mici această nouă etapă şi cum ar trebui părinţii să acţioneze.
Special pentru copiii aflaţi în clasa pregătitoare, Cristina Buja, inspirată din experienţa ei din lucrul cu cei mici, dar şi din aventurile băiatului ei din acea perioadă, a scris cartea „Fram începe şcoala! – Prima mea carte pentru copii“.
Prin acest volum de dezvoltare emoţională, realizat de o echipă de psihologi şi ilustratori din Bucureşti şi Cluj, ursul polar Fram şi familia lui ajută copiii să se adapteze mai uşor la şcoală, dar răspunde şi anumitor întrebări ale părinţilor.
„Weekend Adevărul“: Care credeţi că sunt cele mai complicate situaţii pe care le pot întâmpina la şcoală elevii din primele clase?
Cristina Buja: În primul rând, ar fi necunoscutul. Copiii intră într-un mediu nou, nu o cunosc pe doamna învăţătoare, nu cunosc clasa, nu-şi cunosc colegii. Cartea pe care am scris-o vine, practic, în întâmpinarea acestei situaţii şi povesteşte cum arată o clasă, ce se întâmplă acolo, când şi unde se mănâncă. Ajută, de asemenea, şi vizitarea şcolii. Dacă nu se poate intra din cauza restricţiilor, nu e neapărat ca viitorul elev să vadă clasa, e bine să fie făcută o vizită la şcoală, pentru a şti măcar cum arată din afară. De asemenea, se pot căuta pe internet poze şi filmuleţe cu săli de clasă, cu activităţi la clasă. Această pregătire ajută la adaptare. Toţi avem nevoie de predictibilitate, de a avea o idee despre ceea ce ne aşteaptă. Chiar şi noi, adulţii, când schimbăm locul de muncă, de exemplu, ne este mai uşor dacă cineva de acolo ne povesteşte cum stau lucrurile. La copii e la fel, poate chiar mai important, ei având creierul în formare. E important să li se explice copiilor că există deosebiri faţă de grădiniţă: nu se mai joacă aşa de mult, se stă câte doi în băncuţe, se scrie într-un caieţel, trebuie să fie mai atenţi, masa primită este înlocuită cu un sandviş. Se vor adapta mai bine, dacă vor şti dinainte aceste reguli.
- Ce abilităţi trebuie să fie deprinse în vederea unei bune adaptări la primele zile de şcoală?
Problemele cu adaptarea apar dacă micuţii nu au deprins abilităţi de autoîngrijire înainte de a începe şcoala. Vorbesc despre lucruri simple, precum să ştie să-şi încheie geaca, să se descalţe şi încalţe singuri pentru orele de sport, să folosească singuri toaleta, să strângă caietele de pe masă. Dacă nu au aceste abilităţi când încep şcoala, vor începe să se frustreze. În acest sens, eu recomand din timp această dezvoltare a autonomiei, bineînţeles, în funcţie de vârstă.
Ei pot face de mici anumite sarcini, cum ar fi să strângă hainele, să ducă gunoiul, să aşeze masa, să pună rufele murdare în coşul de rufe, să împăturească hainele, să se îmbrace singuri, chiar dacă îi ajutăm. Sunt foarte multe lucruri pe care le pot face micuţii. Sigur, nu le pot face ca nişte adulţi, însă este important să le facă. Îi vor ajuta şi la dezvoltarea responsabilităţii faţă de propriul spaţiu, până la urmă.
Recunoaşterea emoţiilor de ambele părţi
- Cum trebuie să gestioneze părinţii aceste situaţii?
De multe ori, părintele are mai multe temeri decât copilul, astfel că e important să îşi recunoască emoţiile, să încerce să înţeleagă ce se întâmplă, să aibă sprijinul în exterior, fie de la partener sau de la un prieten, în aşa fel încât să nu-i încarce pe ei mai mult decât trebuie. Neliniştea părinţilor este normală. Uneori trece de normalitate şi se îndreaptă spre anxietate – aici, este posibil ca părintele să aibă ceva nerezolvat din urmă. Emoţiile părinţilor îi influenţează direct pe copii în situaţiile în care părinţii se exprimă.
- Aşadar, părinţii nu ar trebui să-şi exprime propriile emoţii în faţa celor mici?
Eu încurajez exprimarea, dar cu moderaţie. Este în regulă să le spunem copiilor „Şi eu sunt neliniştit“ sau „Şi eu am emoţii că începe şcoala şi mă întreb cum va fi acolo“, dar nu trebuie ca astfel să le creştem lor temerile, ci să le explicăm că e normal să simţim ceea ce simţim; vorbim despre asta, să vedem ce soluţii avem şi îi întărim copilului încrederea în sine, amintindu-i de reuşitele pe care le-a avut: „Ştii că şi la grădiniţă ai plâns la început, dar apoi te-ai descurcat de minune şi a început să-ţi placă“, „Ştii ce bine te-ai descurcat în parc, când te-ai împrietenit cu copii pe care nu-i cunoşteai“. Ne legăm de experienţe pozitive pe care le-a avut, pentru a-i arăta că avem încredere în el şi pentru a-i creşte încrederea în el. Putem vorbi şi despre ceea ce simţim noi, dar cu moderaţie. Ideea de bază este ca ei să înţeleagă că e normal să ai anumite emoţii. Unii copii nu au astfel de emoţii, ceea ce e minunat, pentru că adaptarea va fi mai uşoară.
Bullyingul, mai mult decât un simplu conflict
- Cum se manifestă bullyingul, hărţuirea pe care o suferă anumiţi copii în primele zile de la începutul şcolii?
Nu aş zice că apare în primele zile de şcoală, mai ales la clasele pregătitoare, asta şi pentru că ei stau foarte mult în clasă cu doamna învăţătoare. Bullyingul apare, de obicei, când adulţii nu sunt prezenţi – în curtea şcolii, în toalete, în clasă, în pauze, în drum spre şcoală sau în drum spre casă. De cele mai multe ori, apare atunci când nu există un adult care să intervină. Toţi copiii se mai ceartă uneori. Bullyingul este ceva mai mult decât un simplu conflict, este atunci când cineva îşi foloseşte puterea pentru a controla sau a face rău altcuiva în mod intenţionat şi repetitiv. Se mai întâmplă cazuri izolate în care copiii se mai rănesc, dar la bullying vorbim de agresiunile fizice – împingere, lovire –, dar vorbim şi de tachinare, furtul lucrurilor sau al banilor, porecle răutăcioase sau răspândirea de zvonuri. Mai târziu, după clasa pregătitoare, când copiii învaţă să scrie, să citească şi primesc acces la tehnologie – telefon, calculator – apare cyber-bullyingul. Părintele poate gestiona această parte, cu limite de folosire a telefonului, atenţie cu cine discută sau în ce aplicaţii îşi face cont.
- Ce pot face părinţii pentru a-şi ajuta copiii în situaţia în care sunt victime ale bullyingului?
Oricare ar fi forma de bullying, părinţii trebuie să se asigure că cei mici se simt suficient de încrezători să le spună dacă sunt victimele acestui fenomen. Această încredere şi siguranţă se creează devreme şi încontinuu.
Neliniştea părinţilor este normală. Uneori trece de normalitate şi se îndreaptă spre anxietate – aici, este posibil ca părintele să aibă ceva nerezolvat din urmă.
Cartea „Fram începe şcoala!” a fost lansată de curând. FOTO: Deveo Media
Apropierea, esenţială în relaţia părinte-copil
- Ce pot face părinţii pentru a câştiga încrederea copiilor lor?
Părinţii pot să fie cu adevărat prezenţi. Motto-ul meu, în general, în ceea ce priveşte creşterea unui copil este „Să fim disponibili cu răbdare, cu blândeţe şi cu intenţia de a privi viaţa din perspectiva lor“. Asta este esenţial şi înseamnă să fim prezenţi lângă ei, să ne conectăm cu ei, să avem activităţi împreună, să discutăm cu ei, să-i ascultăm când ne spun lucruri dificile chiar şi pentru noi. Sunt situaţii în care, de exemplu, un copil de şapte ani aude cuvântul „sex“ şi îşi întreabă părintele. Dacă răspunsul e: „Aoleu, de unde ai aflat acest cuvânt, du-te în camera ta şi gândeşte-te la ce ai făcut“, s-ar putea ca data viitoare să nu mai vină să ne întrebe. Trăiesc şi ei diferite situaţii. Iar când greşesc, trebuie să le explicăm cu blândeţe ce au greşit, ce pot face altfel, cum îndreptăm lucrurile. Toţi oamenii greşesc, copiii cu atât mai mult, dar e important cum gestionăm greşelile lor, cât de mult ni-i apropiem, şi sunt sigură că asta va conta în relaţia cu ei, inclusiv în adolescenţă. Contează cât de mult îi ţinem aproape pentru ca ei să vină şi să ne împărtăşească dorinţe, nevoi, supărări, fericiri, orice trăiesc.
Bullyingul este ceva mai mult decât un simplu conflict, este atunci când cineva îşi foloseşte puterea pentru a controla sau a face rău altcuiva în mod intenţionat şi repetitiv.
-Cum trebuie să pregătim copiii din perspectiva abilităţilor de comunicare pentru începutul şcolii?
Diferenţa majoră faţă de grădiniţă este că la şcoală ar trebui să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Partea bună este că suntem făcuţi să putem să facem asta în jurul vârstei de şapte ani. Nu întâmplător şcoala începe la şapte ani. Copiii au această capacitate, trebuie doar s-o exerseze. Putem chiar să le explicăm cum se vor desfăşura orele la clasă şi marea majoritate a copiilor se vor adapta uşor. Există şi unele excepţii, dar acolo atenţia trebuie îndreptată către cauza care face ca adaptarea să fie grea, ce face ca acel copil să nu aibă răbdare să asculte. Sigur că sunt şi copiii mai energici, dar acest an de clasă pregătitoare tocmai acest rol îl are, să-i ajute să se adapteze la viaţa şcolară. La clasa pregătitoare este destul de multă şcoală, dar mai mult prin joacă, mai interactiv. Cu un învăţător dedicat, adaptarea va fi foarte uşoară. Cei care au fost la grădiniţă sau în medii cu mulţi copii au exersat comunicarea cu alţi copii, deci le va fi mai uşor. Copiii trec prin multe schimbări la şcoală, ei trec de la „Sunt centrul universului“ la „Împart universul cu alţi oameni“. E o trecere necesară şi şcoala chiar ajută în acest sens.
- Există anumite exerciţii de creştere a atenţiei, a răbdării, pe care părinţii le pot exersa cu copiii?
Da, chiar pe site-ul meu sunt multe jocuri pe care eu le-am făcut sau le-am recomandat. De mici, trebuie făcute activităţi cu ei acasă, inclusiv exerciţiul de a sta la o măsuţă să picteze, să decupeze, să lipească, dar făcut prin joacă. Sunt tot felul de activităţi, e plin internetul de recomandări de exerciţii pentru dezvoltarea abilităţilor de atenţie.
Pagini din carte. FOTO: Deveo Media
O carte pentru părinţi şi copii, deopotrivă
- Cum ar trebui părinţii să folosească volumul „Fram începe şcoala! – Prima mea carte pentru copii“?
Eu recomand părinţilor să citească ei mai întâi cartea, pentru că are o parte de argument psihologic, care nu e necesar să-l citim copiilor, şi anumite pagini sunt cu îndrumări. Dacă părintele parcurge cartea, vede unde sunt şi care sunt îndrumările, iar în momentul în care citeşte copilului se poate opri fix în locul în care sunt recomandate întrebări suplimentare pentru cel mic, să îi observe reacţia. Sunt copii care nu au nicio întrebare şi sunt copii care au vreo 20 de întrebări pe lângă cele pe care le are Fram. De asemenea, sugerez ca părintele să citească cartea împreună cu copilul în momentul lor de linişte, de intimitate, astfel încât să beneficieze la maximum de aceasta.
- Este o carte care se citeşte copilului o singură dată?
Din feedbackul pe care l-am primit, copiii doresc să le fie citită din nou pentru că este o poveste care are, din loc în loc, şi lucruri amuzante, iar asta îi atrage. Bineînţeles, pot apărea alte întrebări. Eu m-am folosit de întrebări pentru că este cea mai directă modalitate prin care ajungem la copiii noştri, fie că ei pun o întrebare şi noi le oferim răspuns, fie că ei poate nu întreabă, dar îi întrebăm noi: „Dar tu ce părere ai? Tu ce i-ai spune lui Fram?“, lucruri de genul acesta. Cărţile cu Fram, dincolo de partea psihologică, sunt simpatice, grafica este foarte frumoasă şi copiii se îndrăgostesc de personaj. Eu aşa am ajuns să lucrez la această carte, pentru că băieţelul meu era fan Fram.
Când copiii greşesc, trebuie să le explicăm cu blândeţe ce au greşit, ce pot face altfel, cum îndreptăm lucrurile. Toţi oamenii greşesc, cei mici cu atât mai mult, dar e important cum gestionăm greşelile lor, cât de mult ni-i apropiem, şi sunt sigură că asta va conta în relaţia cu ei, inclusiv în adolescenţă.
Cine este Cristina Buja
Cristina Buja activează ca psiholog din 2011. Este dublu licenţiată: în Psihologie, la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti şi în Asistenţă Socială, la Universitatea A.I.Cuza din Iaşi. Este absolventa unui masterat - „Evaluarea, consilierea şi psihoterapia copilului, cuplului şi familiei”, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti şi absolventa unui program de formare în specializarea „Psihoterapia integrativă a Traumei”. A pus bazele unui proiect prin care formează personalul educaţional în vederea dezvoltării emoţionale a copiilor cu care lucrează la clase sau în centrele de tip „Şcoală după Şcoală”. Scrie module tematice periodice, în calitate de specialist în educaţie parentală.
Vă mai recomandăm
Se încarcă comentariile...
