FOTO Gestul clujenilor de pe strada Unirii care le-a umplut vecinilor ochii de lacrimi: „Fiecare pătrăţel din steag e un bunic care nu s-a mai întors acasă“
0
Locatarii unui bloc de pe strada Unirii din Cluj-Napoca au montat un drapel uriaş de 10 metri pe faţada clădirii. Istoria trăieşte în aceste familii prin intermediul unui bunic, părinte sau frate, ale căror poveşti de pe front te fac să te cutremuri şi să-ţi fie ruşine de uşurinţa cu care sacrificiul lor a fost uitat. Drapelul este dedicat fiecăruia dintre aceşti eroi necunoscuţi.
„Fiecare pătrăţel din steagul ăsta este un bunic care nu s-a mai întors acasă sau care s-a întors, spre fericirea familiei, să continue povestea”, spune, emoţionată, Cornelia Bega (52 de ani).
Strada Unirii 15 din Cluj-Napoca, joi seara, ora 19.00, pe acoperişul primului bloc turn de 10 etaje de după prima staţie a troleibuzului 3. Pe vânt, ploaie şi întuneric, Cornelia şi Ilie încearcă să monteze un drapel tricolor uriaş. „Sus pe terasă, aveam senzaţia că ne împinge vântul din spate. Ploua, steagul era ud, ne-a fost greu. Am avut emoţii să nu transformăm o chestie frumoasă în...Doamne fereşte”, spune femeia. După 3 ore, cei doi locatari ai blocului cu numărul 15 de pe strada Unirii s-au declarat învingători: tricolorul de 10 metri era desfăşurat între etajul 10 şi parter.
A doua zi dimineaţa, Cornelia Bega şi-a dat seama că efortul a meritat. Şi-a convins 10 vecini să contribuie la o „surpriză”, dar fără să le spună despre ce era vorba. „Mi-au sus vecinii că li s-au umplut ochii de lacrimi când au văzut tricolorul”, spune, la rândul ei cu lacrimi în ochi.
„Fiecare pătrăţel din steagul ăsta este un bunic care nu s-a mai întors acasă”
„Bunicul meu a murit împuşcat, pe 10 august 1944, în Galiţia. În prim rând erau românii, apoi maghiarii şi, pe ultimul rând, erau nemţii. În faţă, ruşii. La înaintare românii erau împuşcaţi primii, iar la retragere ordinea era inversă şi tot ei au fost primii împuşcaţi. 10 ani l-a căutat bunica prin Crucea Roşie până când a primit statutul de văduvă”, povesteşte Cornelia.
Totuşi drapelul de 10 metri nu este despre bunicul femeii: „Nu e povestea mea, nu e povestea bunicului meu, e povestea fiecărui bunic. Fiecare pătrăţel din steagul ăsta este un bunic care nu s-a mai întors acasă sau care s-a întors spre fericirea familiei să continue povestea. Pe mine mă impresionează şi mă mişcă până la lacrimi pentru că mi-ar fi plăcut să pot să stau în braţele bunicului”.
Mesaj trimis de o vecină Corneliei.
„În 1944, copiii de 14 ani se căţărau în copaci şi spuneau soldaţilor unde sunt inamicii”
Cornelia scoate dintr-o plasă câteva scrisori şi vederi pe care bunicul său le-a trimis acasă de pe front. Unele erau scrise pe scoarţă de copac. „Bunicul când a murit nu a căzut din prima clipa, ci avea lângă el un camarad şi lui i-a spus: te rog frumos, du actele acestea familiei. Aşa a primit bunica scrisoarea. Nu ai cum să nu te impresioneze aceste lucruri.”
Femeia spune că, din păcate, oamenii uită foarte uşor acele vremuri. „În 1944, copiii de 14 ani se căţărau în copaci şi spuneau soldaţilor unde sunt inamicii. Ce fac copiii de azi? Cum îi educăm pe copiii de azi? Nici nu am curajul să mă uit în manualele de Istorie de astăzi. Comportamentul lor, pe lângă lipsa de educaţie, reflectă ce se găseşte în aceste manuale”, spune, arătând o carte de memorii de război „Batalionul de moţi Avram Iancu”, de Ion Dulamiţă, apărută în 1968.
„Inamicul este respins zi şi noapte. Ocupă pe ascuns alte poziţii. Nu rămân mult timp nedescoperiţi, căci ceferistul Ion Gligan, tinerii Victor Gaja, Miron Dondon şi chiar copiii, cum sunt Iancu Laurenţiu, în vârstă de 14 ani, Vasile Miclea, Ion Bega, se strecoară prin păduri, pe poteci şi aduc informaţii asupra poziţiilor unde s-a instalat inamicul” .
Ion Bega, din cartea cu memorii de război, este tatăl Corneliei care are acum 88 de ani.
„Cred că ar trebui să avem pe post de pelerină un drapel pe deasupra hainelor şi nici aşa nu am putea mulţumi suficient de mult. Cred că ar trebui să opreşti fiecare om în vârstă de pe stradă să-l săruţi pe obraji şi să-i spui mulţumesc”, spune femeia.
„Azi a devenit o ruşine să-ţi exprimi patriotismul”
„Am încercat să transmit fiului (17 ani) ceea ce am primit eu prin educaţia primită de la părinţii mei, prin ceea ce am învăţat la Istorie sau am întâlnit din cărţi. Nu ai cum să uiţi, nu ai cum să nu înveţi, pentru că e ca şi cum ţi-ai renega apartenenţa. Aparţii aici, trebuie să faci ceva în fiecare zi. Azi a devenit o ruşine să-ţi exprimi patriotismul. Noi ar trebui să strigăm de bucurie pe stradă faptul că avem ocazia să trăim un astfel de eveniment”, spune Cornelia.
Ea s-ar fi aşteptat la mai multe de la administraţia publică.
„E strada Unirii, e Centenarul Unirii, în locul Primarului aş fi îmbrăcat toată strada asta în drapel. Ai ocazia asta o dată în viaţă să te întâlneşti cu aşa ceva. O dată în plus ar fi meritat acum în vremurile pe care le trăim . Poţi face ceva, pentru că puţin, cu puţin, cu puţin. Aşa s-a înfăptuit şi mica Unire, pentru că totul porneşte practic de la mica unire pe care nimeni n-o precizează. Aşa au făcut şi atunci, au pus mână de la mână, la fel trebuie să se întâmple şi astăzi, trebuie să devină un laitmotiv. Chiar dacă se trezesc în al 12-le ceas, poate se insistă mai mult pe educaţie. Atâta vreme cât nu se investeşte în educaţie”, crede femeia.
Ilie povesteşte drama familiei sale.
„A plecat cu trei ficiori şi s-a întors cu doi”
„Acest steag înseamnă că noi suntem români adevăraţi. Se împlinesc 100 de ani de când s-a unit România. Alţii şi-au vărsat sângele ca noi să fim tăţi uniţi laolaltă. Cu asta ne întâlnim numai o dată la o sută de ani. Noi suntem ceea ce suntem aici datorită lor”, spune 81 de ani Ilie Benţo.
Bunicul lui a plecat în primul război mondial cu „trei feciori, dar s-a întors numai cu doi”.
În al doilea război mondial, fratele lui a rămas prizonier în Rusia. „După ce l-au prins cinci ani de zile a lucra în mină. Ne-a spus că dimineaţa îi băga în mine şi sara îi scotea. Aşa o ajuns slabi încât 5 inşi nu au reuşit să ridice un lemn de jos mai gros un pic ca un picior. După 5 ani de zile, a ieşit afară şi le-a zis să-l împuşte că el nu mai intră în mină. Timp de 2 săptămâni nu a intrat în mină. Ceva evreu i-a zis că dacă vrea să scape să meargă din nou în mină. Acesta l-a învăţat să dea ţigările celor care fumau în schimbul zahărului pe care-l primeau aceştia”, povesteşte acesta. După ce a fost în final eliberat, trei luni de zile acesta a venit cât pe jos spre România. „Când a ajuns nu a putut decât să bea apă şi să mănânce un pic de mămăligă întinsă ca să poată s-o înghită”.
Ana Lobonţ şi-a pierdut tatăl la doi ani.
„Am găsit penicilina în pod, nu mai apucase să i-o dea...”
„La 90 de ani vă spun sincer că sunt prea multe crime, prea multe prostii, prea multe accidente, prea multe cutare. După 100 de ani ar trebui să fie cea mai frumoasă Zi de 1 Decembrie, dar nu suntem uniţi, domnule. Nu ştiu care e situaţia care nu e situaţia, poate că nu mă pricep. Di ce dacă partidul ăsta sau ălalalt a luat conducerea, nu se văd unii cu alţii numai prin urât”, spune un alt vecin implicat, Simion Borca.
„Este o bucurie mare pentru că trăim emoţiile cu privire la suferinţele lor. Au suferit foarte mult şi bănuiesc că înainte de a muri sigur că ei s-au gândit că pentru urmaşii lor va urma o viaţă mai bună, care, mă rog, este aşa cum este”, spune o altă vecină implicată în proiect, Ana Lobonţ (72 de ani).
Tatăl ei a fost prizonier în Siberia. „Când tatăl meu s-a întors din Siberia, a găsit familia în Timişoara, unde se refugiase. Când mă gândesc la el, mă gândesc cât a suferit. Eu îmi amintesc că familia a trebuit să vândă juninca pe care o aveau ca să-i cumpere penicilină, pentru că avea tuberculoză. Îmi amintesc că aveam 2 ani şi am găsit în pod penicilina dumisale pe care nu a apucat s-o ieie. N-o mai apucat să-i mai facă tratament mămica, că o murit”, spune Ana plângând.
Femeia crede că la fel ca şi tatăl ei, românii care au murit pe front sau după ce au ajuns acasă au sperat într-o Românie mai bună, lucru care, din păcate, spune ea, nu s-a împlinit. „Singurul lucru este că eu cred că adevărat şi sper că Dumnezeu ne va ajuta într-un final să iasă cumva ţara asta la suprafaţă cât de cât un pic”, concluzionează femeia.
Citeşte şi
Cum se sărbătoreşte Ziua Naţională la Cluj, în anul Centenarului. Programul evenimentelor
Se încarcă comentariile...
