Cum ar putea depăși trauma micuțul care și-a văzut tatăl măcelărit chiar de mama sa. Explicațiile unui psiholog judiciar

O crimă oribilă a avut loc la Dezmir, în județul Cluj, unde o femeie și-a ucis soțul chiar de față cu mezinul familiei, un copilaș de trei ani. Expertul în psihologie judiciară Gabriela Groza a explicat pentru „Adevărul” ce va urma pentru familia greu încercată și pentru micuț

O femeie din satul Dezmir (județul Cluj) și-a ucis cu sânge rece soțul, vineri, 19 mai, chiar în curtea casei. De față ar fi fost și mezinul familiei, un băiețel de 3 ani, în timp ce crima a fost anunțată de fiica cea mare a cuplului, în vârstă de 15 ani.

Înainte de a-și ucide soțul, femeia a fost internată la Psihiatrie, la Cluj, după ce ar fi furat două mașini. Soțul ei, marinar, s-a întors din cursă tocmai pentru a avea grijă de soția lui și de cei doi copii. Două zile mai târziu, a fost ucis cu cuțitul chiar de cea pe care voia s-o îngrijească. Femeia s-ar fi repezit cu cuțitul asupra lui pe neașteptate, din spate, și l-ar fi înjunghiat inclusiv în gât.

Acum, femeia este în custodia Poliției, iar anchetatorii încearcă să afle de unde a pornit tragedia și momentul ei de rătăcire.

La fel de grav este că mezinul familiei ar fi asistat la întreaga scenă.  Expertul în psihologie judiciară Gabriela Groza spune că în astfel de cazuri, dat fiind faptul că criminala suferă de tulburări psihice serioase, e greu de vorbit despre vinovați și vinovăție. De altfel, cei de la Psihiatrie au respectat procedura standard atunci când au permis externarea femeii, la cererea expresă a soțului, care a semnat pentru ea. 

Cine e vinovat

„Ar fi greșit să găsim un raționament logic care să ducă la crimă. Vorbim de o persoană care suferă de tulburări psihice, care a fost internată la psihiatrie, a fost externată cu câteva zile înainte de a comite crima și, din păcate, prezenta riscul ăsta care n-a putut fi observat. N-ar fi corect nici să găsim vinovați, de ce a fost externată sau de ce n-a mai fost ținută pentru că situația e foarte greu de evaluat în momentul în care o persoană trece printr-un episod psihotic, adică are idei delirante sau are halucinații, adică e ruptă cumva de realitate. Și de cele mai multe ori persoana, după ce este ținută o vreme la Psihiatrie, este lăsată în mediul de acasă cu un tratament. Ăsta fiind cumva și drumul care îți garantează vindecarea mai rapidă, să fii totuși lângă ai tăi și să îți duci viața pe care o aveai”, explică Gabriela Groza. 

Întotdeauna există un risc pe care e foarte greu să îl evaluăm pentru că o persoană din foarte multe ajunge să devină violentă, de regulă pe fondul faptului că nu își administrează medicația, adaugă ea.

În ce privește cei doi copii, mezinul de 3 ani și sora sa de 15 ani, ei vor avea nevoie de ajutor specializat pentru a depăși traumele. Există însă speranțe că vor reuși să treacă în timp, cu ajutor, peste întreaga tragedie.

„Copiii necesită consiliere psihologică de specialitate pentru că sunt în stare de șoc, și-au pierdut figura de atașament, adică mama, indiferent că vorbim de o persoană cu tulburare psihică sau nu, pentru un copil mama e mama. Și și-au pierdut și tatăl în același timp, deci ei trebuie cumva, în primul rând, să integreze toată povestea asta într-un timp care va dura. Și e important să o integreze sănătos și să își facă o imagine corectă despre ce s-a întâmplat fără vinovăție, fără autoculpabilizare, fără stări foarte negative și pentru asta este nevoie de un specialist ca să îi îndrume”, spune Gabriela Groza.

Ce e de făcut cu copiii

Cea mai bună soluție ar fi, adaugă ea, ca după ce vor primi tratament să fie încredințați rudelor, pentru a crește printre cei dragi. „Cel mai probabil, se va încerca să fie încredințați familiei dacă e posibil. Mai puțin mamei pentru că mama în mod cert va fi închisă.”

În ce o privește pe mama copiilor, ea va avea, la rândul ei, enorm de suferit, mai ales atunci când va conștientiza ce a făcut. De altfel, dat fiind faptul că nu avea discernământ din cauza bolii, ea va fi închisă într-o unitate psihiatrică specială, unde viața poate fi mai grea decât într-un penitenciar.

„În astfel de cazuri, personale care comit asemenea crime nu sunt închise în penitenciar, că nu răspund penal neavând discernământ, dar sunt închise în unități psihiatrice destinate persoanelor violente unde, în paranteză fie spus, e mult mai rău decât în orice penitenciar”, subliniază experta.

Ucigașa e și victimă

La rândul său, femeia este și ea o victimă. Chiar dacă poate să pară paradoxal ca ucigașa să fie în același timp și victimă, ea chiar este, din cauza bolii care i-a întunecat gândirea.

„Este și ea o victimă, da, pentru că vorbim de un om bolnav, care a perceput realitatea diferit, care, cel mai probabil, va ajunge la momente de conștientizare, pentru că de regulă cele mai multe tulburări au episoade active și episoade pasive, adică episoade în care e foarte activată simptomatologia și episoade în care te reconectezi la realitate. Iar durerea e cu atât mai mare în momentul în care persoană se reconectează la realitate și ajunge să realizeze ce a făcut și cum a făcut. Vinovăția, depresia și toate care urmează sunt poate la fel de puternice ca și episodul activ de psihoză”, punctează Gabriela Groza.

De altfel, este posibil ca boala ei să fie chiar una ereditară. Există și cazuri când astfel de boli psihice ereditare se declanșează la o anumită vârstă și fără a fi anunțate de nimic: 

„Sunt diagnosticele psihiatrice de tulburări psihotice care nu trebuie neapărat să fie schizofrenie, dar sunt diferite tipuri de tulburări psihotice ce presupun un dezechilibru în organism, au o componentă ereditară, deci ai vulnerabilitate în organismul tău, de multe ori ai avut în familie, în generațiile trecute persoane care sufereau de astfel de boli. Se declanșează în general cu un debut după 30 de ani și poate să fie pe un fond de stres sau de context de viață în schimbare sau pe un fond de viață. Dar fondul de viață doar e un mediu predispozant pentru diagnostic, pentru că, de fapt, există vulnereabilitatea în ține și așteaptă cumva momentul potrivit de a se declanșa. De foarte multe ori nu observi nimic la aceste persoane până cu câteva luni înaintea debutului, când pot să se izoleze, să ia mai puțîn feedback din realitate, să aibă idei ciudate, comporamente ciudate, care inițial nu știi cum să le iei, după care pot să tragă semnalul de alarmă dacă sunt mai frecvente sau mai bizare.”

Există speranță

Există însă speranța, chiar dacă mică, în ce privește faptul că într-o zi femeia ar putea fi vindecată, iar copiii salvați de aceste traume. Într-un astfel de caz, familia s-ar putea reuni. Nu există însă garanții, iar șansele ca acest lucru să se întâmple cu adevărat sunt totuși mici.

„E greu de spus pentru că nu există un tratament de vindecare a acestor boli, există doar în tratament de a ține sub control boala, de a te asigura că persoana, în primul rând, își dă seama când începe să se declanșeze simptomatologia. Asta sunt învățați pacienții, să se observe și cei din jur să îi observe când încep să se izoleze sau să aibă comportamente mai ciudate, stări mai ciudate, și medicația la unii răspunde foarte bine, la unii mai puțin bine. Practic nu există boli, numai bolnavi și din punctul ăsta de vedere, pentru că ține foarte mult de cum răspunde organismul. Și ca în orice boală, și dacă facem analogia cu o boală fizică, la fel e și în boala psihică, la fiecare om se manifestă diferit și gravitatea diferă. Sunt persoane care au episoade psihotice o dată în viață sau de două ori sau de trei ori și alții care fac anual. Evoluția bolii e diferită și evident și efectele sau succesul pe care îl are un tratament sau posibilitatea de a avea o viață cât mai normală e diferită în funcție de gravitatea bolii”, adaugă Gabriela Groza. 

La rândul lor, copiii ar putea fi vindecați de aceste sechele și să aibă o viață quasi normală. 

„Da, sunt șanse, pentru că dincolo de un eveniment de viață prin care trecem, ce contează cu adevărat este reziliența noastră, adică cât de robuști suntem construiți în interiorul nostru. Asta explică de ce oameni care trec prin aceleași evenimente, unele traumatice, unii nu pot să treacă peste toată viață și alții reușesc cumva să treacă peste, să devină mai puternici, să facă multe lucruri cu viață lor. Există și o componentă individuală, cum fac eu față traumei și asta ține de mecanismele interne de ce cred eu despre mine, de ce cred eu despre lume, de ce abilități am la modul real. Practica asta o numim noi reziliența. Capacitatea de a face față unor situații grele de viață”, arată ea.

Chiar și în cazul mezinului de trei ani există speranță. „Și copiii de 3 ani care reacționează diferit. Și la o căzătură și îți dai seama cât de repede își revin la starea inițială, cât de tare îi face să ezite orice situație similară. Sunt semne mici care se manifestă de când sunt copiii extrem de mici. Și da chiar dacă ai 3 ani, conștientizezi cum conștientizezi, dar e importantă construcția ta internă pentru cum îți spui povestea asta de viață. Și la 8, și la 10, și la 15, și la 20, și mai târziu”, a încheiat Gabriela Groza.