Povestea doctorului cărturar care a vindecat Bărăganul: „Sfidând moartea care-l pândea, a salvat mii de vieţi“
0
Doctorul Pompei Samarian a fost dedicat meseriei şi pacienţior. A fost un umanist, în sensul clasic: a tratat bolnavi prin trei epidemii – de holeră, tifos şi variolă –, a extins şi modernizat spitalul din Călăraşi şi şi-a găsit timp să scrie cărţi şi sute de articole despre istoria locală şi a medicinei româneşti
Doctorul Pompei Samarian a fost, mai presus de toate, istoric şi cercetător neobosit al arhivelor călărăşene, un om jovial şi bun de pus pe rană, care s-a preocupat, timp de 27 de ani, de construirea şi conducerea spitalului din Călăraşi. Şi-a dedicat întreaga activitate oraşului din Bărăgan. După 18 ani de cercetare, el a scos la lumină actul original, din 14 aprilie 1833, prin care reşedinţa judeţului Ialomiţa se muta din Urziceni la Călăraşi.
„Considerându-mă şi eu printre cei care iubesc neostenit amintirea primului istoric al Călăraşilor, m-am aplecat atent asupra activităţii acestuia, dedicându-i articole şi studii presărate prin reviste de specialitate şi ziare locale, ce s-au dorit şi se doresc a fi o modestă readucere în prezent a celui ce a fost dr. Pompei G. Samarian. Acelaşi lucru încerc şi acum, în anul în care se împlinesc 125 de ani de la naşterea celui ce a intrat în amintirea călărăşenilor mai vârstnici ca «nenea Doctorul»“, explică profesorul Nicolae Ţiripan, fost director al Arhivelor Naţionale din Călăraşi.
27 de ani la Cotul Borcei
Pompei Samarian s-a născut la 26 martie 1879, în Bacău, ca fiu al lui Gheorghe Samarian, funcţionar sanitar, şi al Profirei. După ce face şcoala primară în oraşul natal şi liceul la „Sf. Sava“ în Bucureşti, urmează Facultatea de Medicină. În 1905, îşi dă doctoratul în medicină şi chirurgie. A lucrat ca medic la Sanatoriul „Olchovschi“ din Bucureşti, la spitalele Eforiei şi Brâncovenesc, la spitalul din Zimnicea, iar din 24 iulie 1912 a devenit medic la spitalul din Călăraşi, unde va rămâne până la pensionarea sa, la 1 mai 1939. Deşi prin Decretul regal nr. 2.399 din 7 iulie 1926 i se oferea posibilitatea de a se întoarce în oraşul natal, a obţinut, prin ordin al ministrului Sănătăţii, aprobarea de a rămâne în continuare la spitalul din Călăraşi, unde în perioada 1933-1937 a fost director, cu titlu onorific, iar prin ordinul 135.509 din 19 februarie 1937 a fost numit director al spitalului.
„Timp de 27 de ani, nenea Doctorul şi-a petrecut în oraşul de la cotul Borcei partea cea mai bogată în fapte din viaţa sa, pe care a închinat-o deopotrivă profesiunii, căreia i se dăruia cu pasiune, dar şi cercetării documentelor referitoare la urbea al cărui fiu adoptiv devenise. Faţă de noi, cei de astăzi, dr. Samarian a avut posibilitatea de a cerceta întreaga arhivă a Primăriei oraşului Călăraşi, a Prefecturii şi a Tribunalului, arhive din care azi lipsesc documente pentru perioade destul de îndelungate“, spune Nicolae Ţiripan.
Cercetând în arhivele instituţiilor locale, dar şi la Bucureşti, în Arhivele Statului, la Academie, în biblioteci particulare, ca cea a profesorului Ioan Cantacuzino, a reuşit să realizeze lucrări impresionante: cele trei volume din „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc“, „Ciuma în trecutul românesc“, „O veche monografie sanitară a Munteniei“, „Istoria oraşului Călăraşi (Ialomiţa) de la origine până la anul 1852“, „Istoria spitalului din Călăraşi şi istoria desvoltărei serviciului sanitar al oraşului şi jud. Ialomiţa, de la 1852 la 1917“, „Oraşul Călăraşi în timpul ocupaţiunei streine“, „Din istoria medicinei sociale în România“, la care se adaugă un mare număr de studii şi articole cu tematică medicală, apărute în diferite publicaţii de profil. Aceste lucrări i-au atras recunoştinţa lumii medicale româneşti şi internaţionale, astfel că, la Congresul Internaţional de Istoria Medicinei din septembrie 1934, a fost cooptat ca membru activ, iar în 1935 a fost ales vicepreşedintele Societăţii Regale Române de Istoria Medicinei.
„Şi-a găsit odihna în plăcerea muncii“
„În loc să devină «om de lume», el a fugit de ea, şi în locul oricărei petreceri sau a somnului recreator, şi-a găsit odihna în plăcerea muncii.
Ştiind bine că, de recunoştinţa altora nu se poate vorbi, el şi-a împăcat propria-i conştiinţă făcând semenilor săi tot binele de care e în stare un OM. Mai mult încă, d-nul Dr. Samarian a realizat acolo ceea ce puţini s-au învrednicit să facă aiurea. În locul cărţilor şlefuite, el şi-a căutat mulţumirea în tomurile prăfuite, şi în loc să cădelniţeze pe cei vii, dar inexistenţi, el a pornit să cinstească morţii care trăiesc. Din dărâmăturile unui trecut uitat, a adunat el pietricică lângă pietricică şi a creat acel monument pe care nici ploile nu pot să-l strice, nici furii să i-l răpească“, scria dr. Victor Gomoiu la una dintre anivesările doctorului Pompei Samarian.
Acest laudatio avea meritele sale de netăgăduit: a fost onorat de două ori de Academia Română cu premiul Oroveanu, iar monumentala lucrare „Ciuma“ a fost prefaţată de Nicolae Iorga.
Mircea Eliade, referindu-se la primul volum din opera „Medicina şi Farmacia în trecutul românesc“, scria: „Ce uluitoare sunt aceste informaţii. Dr. Samarian a avut grijă să le reproducă integral, şi ele alcătuiesc cea mai pitorească arhivă, care interesează nu numai pe istoricul medicinei, ci şi pe etnograf, pe folclorist, pe istoricul mentalităţii româneşti“.
Arhivele, o comoară fără preţ
Deşi medic de profesie, dr. Samarian iubea istoria, devenind şi un împătimit cercetător al documentelor referitoare la trecutul oraşului Călăraşi, dar şi al fostului judeţ Ialomiţa. Mare parte din documentele identificate în arhive şi biblioteci au fost folosite pentru scrierea lucrării „Istoria oraşului Călăraşi (Ialomiţa) de la origine până la anul 1852“. Cartea a impresionat încă de la apariţia sa, în 1931, şi impresionează şi în prezent, fiind reeditată în 1995, când oraşul a sărbătorit 400 de ani de atestare documentară.
În 1932, când Liga Culturală se afla în congres la Bucureşti, doi membri ai delegaţiei ialomiţene, Pompei
Samarian şi Eugen Cialîc, i-au propus lui Iorga ca viitorul congres al Ligii Culturale să se desfăşoare la Călăraşi, căci în 1933 se împlineau 100 de ani de la mutarea aici a capitalei judeţului Ialomiţa. Propunerea a fost acceptată. Cu această ocazie, Pompei Samarian a prezentat fotocopia actului original prin care capitala judeţului Ialomiţa se muta de la Urziceni la Călăraşi.
Grija sa pentru conservarea arhivelor reuşeşte să aibă încă un ecou peste secole. „În alte părţi, pretutindeni în Apus, oraşele şi administraţiile nu numai că păstrează ce au, dar cheltuiesc averi imense ca să adune orice act, orice obiect care le-ar vorbi de trecutul lor. Sunt documente care se plătesc cu valoarea greutăţii lor socotită în valoarea celor mai scumpe pietre nestemate. În Călăraşi se află arhiva veche a Prefecturii. Răvăşită de nemţi, nu s-a mai găsit nimeni să o puie în ordine. Sute de mii de dosare zac aruncate într-o cameră din subsol în care numai pasiunea de a afla trecutul sanitar al acestui judeţ, m-a putut fixa câteva luni de zile, ca să le cercetez. Primăria posedă o arhivă cum nu se poate imagina mai frumoasă, păstrată cu sfinţenie din 1836 până astăzi. Sunt 23 de ani de când o cercetez. Nu mi-a rămas pagină necitită, slova veche neînţeleasă pentru cei ce n-o cunosc, cu care se notează conţinutul dosarelor, am completat-o cu slova de azi, la îndemâna celor care s-ar interesa de vre-o anumită problemă a trecutului acestui oraş“, scria doctorul.
„Sfidând moartea care-l pândea, a salvat mii de vieţi“
Ziarul „Sirena“ din 1 martie 1936 a rezervat aproape o pagină activităţii prodigioase a dr. Samarian la spitalul din Călăraşi: „Ştim cu toţii că munca titanică a d-lui Samarian a fost depusă într-o instituţie spitalicească, prea strâmtă pentru raza de activitate a acestui mare împărţitor de sănătate. O grije mare l-a muncit tot timpul: grija de a da Spitalului Călăraşi o cât mai mare extindere. (...) Din micul spital pe care îl conduce, răsare astăzi o casă de sănătate împătrit de mare. Completarea spitalului este aproape gata. Cei peste trei milioane de lei daţi de Ministerul Sănătăţii i-au schimbat complet şi faţa, şi interiorul. Cu şase saloane mari a 14 paturi, cu alte două a 16 paturi şi cu patru rezerve a 4 paturi, avem astăzi în total 132 paturi, faţă de 30 câte erau până acum. Toate saloanele au instalaţii moderne, cu baie, closete, lavabouri şi toate cele necesare. Pe lângă pavilioanele de care am vorbit mai sus, se adaugă alte două pentru contagioşi, cu câte 6 paturi. Un laborator de igienă şi analize, pe lângă Institutul de Raze existent, completează noua organizare a Spitalului Călăraşi, concepută şi plănuită în mintea luminată a Doctorului Samarian“.
Curtea spitalului a devenit un adevărat paradis, arătau reporterii „Sirena“:
„S-au scos toţi arborii nefolositori şi toate bălăriile unde se ascundeau fel de fel de dihănii; iar în locul lor s-au plantat pomi fructiferi şi s-au făcut florării frumoase. Dacă se vor realiza cele trei servicii: Chirurgie, Interne, Ginecologie cu maternitate; dacă aceste servicii vor fi încadrate de medici destoinici, veniţi aici pe bază de concurs şi cu un personal bine selecţionat, atunci în Călăraşi vor fi un centru medical şi de igienă, către care se vor îndrepta nu numai ialomiţenii, dar şi multă lume din judeţele care ne înconjoară“.
Lupta cu epidemiile: holeră, tifos şi variolă
„Sirena“ făcea şi un scurt inventar al reuşitelor medicului din Călăraşi: scriau, înainte de toate, că doctorul Samarian a îngrijit peste două sute de mii de bolnavi în întreaga sa carieră. Pe lângă aceasta, avea meritul de a se fi ocupat de conducerea spitalului de bolnavi de holeră în 1913, „când, sfidând moartea care-l pândea, a salvat mii de vieţi din ghiarele acestei nemiloase molimi“. Apoi, s-a luptat cu o altă epidemie care a lovit puternic România: aceea de tifos exantematic. „A combătut tifosul exantematic, ce se cuibărise la noi în Călăraşi, unde a avut peste opt sute de cazuri din această grozavă boală, care parcă de necaz că se îndârjise să-i împuţineze victimele, a căzut pradă ei, dar Dumnezeu cel bun l-a salvat. Cu variola, ce se declarase în 1918, a avut aceiaşi muncă. A făcut de toate Doctorul Samarian la acest spital. A făcut şi interne, şi chirurgie, şi ginecologie, maternitate şi câte altele?“
„Cunoştea pe toată lumea“
Eugen Cialîc, fostul primar al Călăraşiului, îl descria în termeni elogioşi, chiar romantici. „Era prietenul bun al tuturor locuitorilor târgului“, începea Cialîc. „Parcă-l văd... Mic, cu pasul rar şi apăsat, cu faţa mereu surâzătoare, cu ochiul luminos şi mereu atent, trecea pe străzile oraşului, înconjurat de dragostea şi stima respectuoasă a tuturor cetăţenilor lui. Drumul de la Spital şi până în Centru îl străbătea de obicei într-un ceas, deşi distanţa dintre aceste două puncte nu depăşeşte 500 de metri. Căci nu era om care să nu-l salute şi căruia el să nu-i adreseze un cuvânt bun, o strângere de mână sau un sfat. Cunoştea pe toată lumea. De la bătrânul care păşea rar în baston, şi până la tânăra zglobie sau elevul de şcoală primară, care de abia îşi ducea ghiozdanul cu abecedarul din care începea să deprindă slova, toţi îl salutau cu dragoste şi pe toţi îi cunoştea, de cele mai multe ori, pe nume. Toţi îi cunoşteau sufletul şi toţi îi binecuvântau prezenţa. Nu numai populaţia oraşului, dar şi locuitorii judeţului îi murmurau cu respect şi încredere numele.“
Primarul aminteşte şi de un moment anecdotic, intrat deja în folclor, care dădea măsura reputaţiei doctorului Samarian: „Şi aproape întotdeauna bolnavii care plecau să se caute în Capitală, la specialişti recunoscuţi, când arătau localitatea de unde vin, primeau răspunsul stereotip: «Când la Călăraşi îl ai pe Doctorul Samarian, ce mai cauţi la mine?»“.
Hrisoavele, mai bune decât banii
„Faptul de a fi locuit vreme de mai bine de un sfert de veac în provincie nu i-a încenuşat sufletul şi nu i-a sfărâmat – ca de obicieu – credinţa în puterea minţii lui. Nu l-a ratat. Pleca des la Bucureşti. Pleca cu trenul dis-de-dimineaţă, luând cu el geanta neagră şi roasă, pe care o priveghea grijuliu, aşezând-o de obiceiu, lângă el, pe banca vagonului. Părea că duce cu el un depozit de aur. Geanta era într-adevăr
o comoară. Dar nu de bani, pentru care Doctorul avea o părere nu tocmai convenabilă. Ci o comoară de manuscrise, studii şi fişe, pe care de cele mai multe ori le confrunta cu actele din Arhivele Statului sau colecţiile Academiei. Sau conferinţe pe care le citea, cu acel inegalabil humor, care-l făcea atât de ascultat, în şedinţele Societăţii Regale Române de Istoria Medicinei. Iar când se întorcea seara din Capitală, mai ales când găsea printre hrisoavele consultate o piesă rară, interesând trecutul medicinei sau povestea târgului nostru, Nenea Doctorul se oprea la mine, ca să-şi strige bucuria şi bazat pe ultimele documente descoperite, într-o argumentare de o logică impresionantă, să tragă concluziuni adesea uluitoare prin claritatea cu care ştia să facă să trăiască vremurile şi oamenii de demult“, mai scria primarul călărăşean despre cel care-i fusese prieten.
Omagiat după 50 de ani de la moarte
Doctorul Samarian a rămas la Călăraşi până când a ieşit la pensie. Apoi a plecat la Bucureşti, unde a continuat să cerceteze Arhivele Statului şi ale Academiei. A făcut asta până înainte de ziua fatidică: 11 mai 1942, când a plecat la cele veşnice. „Muncea în ultima vreme câte 14 ore pe zi“, nota acelaşi Cialîc.
„Din această muncă au ieşit la iveală cele două volume din acea splendidă «Istorie a medicinei româneşti», pe care a dus-o până dincoace de Davilla. Dar în primăvara trecută n-a mai venit între noi. Îl aşteptam zi de zi să vină din nou şi să ne împărtăşească din bucuriile muncii lui. Am aflat că e greu bolnav. Am telefonat să aflu ştiri. Chiar în acel moment murea. Murea senin, aşa cum trăise; murea însă prea devreme. Lăsa în urmă-i o lucrare nedesăvârşită, în care îşi pusese tot sufletul şi toată splendida putere de evocare a unui trecut pe care l-a iubit ca nimeni altul şi pe care l-a înţeles cum puţini alţii.“
În interiorul spitalului din Călăraşi există o placă memorială pe care stă scris numele Pompei Samarian. Deşi Ministerul Sănătăţii a cerut acest lucru în 1942, anul în care medicul a trecut în nefiinţă, acest lucru nu s-a întâmplat decât după 50 de ani. Numele medicului care a făcut istorie la Călăraşi a fost dat spitalului de pe malul Borcei, în semn de recunoştinţă pentru activitatea remarcabilă pe care a desfăşurat-o timp de 27 de ani aici. „S-a cerut şi realizarea unui bust, dar nu s-a întâmplat niciodată acest lucru“, a precizat profesorul Ţiripan.
Se încarcă comentariile...
