Metode crunte de tortură din comunism: deţinuţi daţi cu capul de pereţi, sfâşiaţi de câini şi călcaţi în picioare de cai

Ororile comise în timpul comunismului în rândul deţinuţilor îngrozesc prin atrocitatea metodelor folosite. Cei care au reuşit să supravieţuiască au povestit chinurile inimaginabile la care au fost supuşi de către torţionari.

Lista cu cei mai odioşi torţionari a fost publicată în raportul din 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, redactat de specialişti conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006 descrie ororile la care erau supuşi „duşmanii” poporului.

Literatura memorialistică dezvăluie numeroase faţete ale brutalităţii acţiunilor Securităţii din primele ei două decenii de funcţionare. „Câinilor, o moarte de câine”, proclama o lozincă stalinistă, ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile comuniste împotriva celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea s-a conformat: nu o dată, brutalităţile ei exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute şi în afara lagărelor şi închisorilor, i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă pe cei ce fuseseră închişi, ca şi pe cei liberi. „Braţul înarmat” al partidului, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă, Securitatea a utilizat neomenia din închisori şi din lagăre, exersată în anii 1950, drept experienţă pentru violenţa statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor. În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto–comunistă la care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercursiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate, se arată în Raportul prezidenţial.

Dată cu capul de pereţi şi cu părul smuls

Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pe Augustin Albon pentru cruzimea sa; el a inventat tortura „stâlpul infamiei": deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă în Raportul Comisiei Prezidenţiale că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb. 

Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemenea, a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el. 

Ioan Baciu, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda „ştergerii urmelor”, ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor. 

Verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă de fier

Liviu Borcea, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn, arată Raportul prezidenţial. 

Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi, bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o „bâză”, un antrenament. 

Nicolae Cârcu, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit. 

Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kilograme. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi.

Bătea deţinuţii cu cravaşa

Gheorghe Enoiu, colonel, Bucureşti. În Raportul prezidenţial se arată că era deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă. 

Ion Fecioru, locotenent major, Poarta Albă. Considera că deţinuţii nu au „dreptul decât la soare şi la aer”, obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor. 

Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda „rotisorului” (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.

Marin Jianu, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice. 

Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri, se afirnă în Raportul prezidenţial. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii. 

Nicolae Maromet, căpitan, Jilava. Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul. 

Vasile Marunesc, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu . 

Câinii erau dresaţi să-i sfâşie

Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură. 

Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu. 

Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la 186 coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară. Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de tortură aplicate de el: de la ora 9,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi.

Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: „după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp... ceea ce s-a repetat şi alte dăţi... muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca”. 

Bătăi cu ranga de fier

Ion Pavel, locotenent major. Aşa cum reiese din Raportul prezidenţial, la Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă. 

Franţ Ţandără, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni. 

Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.