Sacrificii umane de o cruzime rară la geto-daci. De ce erau înjunghiate văduvele la mormântul soţilor

În lumea antică, sacrificiile umane erau expresia relaţiei cu divinitatea însă mai aveau şi un rol în cadrul ritualului funerar. Tracii aveau obiceiul de a sacrifica soţia la moartea bărbatului ei: era înjunghiată de o rudă apropiată şi înmormântată împreună cu soţul. Istoricii susţin că acest obicei exista şi la geţi, neam tracic.

Sacrificiile umane erau o practică a populaţiilor indo-europene, preluată ulterior şi de greco-romani, triburile germanice, celţi ori traci, având un scop religios, acela de împăcare cu divinitatea. Aveau însă şi un rol în cadrul ritualului funerar.

Decedatului, o personalitate pentru societatea lui, i se arăta astfel respectul cuvenit ca urmare a faptelor sale în cadrul societăţii din care a făcut parte.

Obiceiuri bizare erau prezente şi în societatea geto-dacă, despre aceste fapte fiind puţine informaţii scrise. Herodot şi Iordanes vorbeau despre obiceiul dacilor de a sacrifica un om pe care îl considerau ca fiind un sol trimis marelui Zamolxe şi despre faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii.

Alţi cronicari antici, precum Pomponius Mella sau Eustathius, au lăsat în urma lor informaţii despre sacrificiile practicate în context funerar, în special despre obiceiul de a înjunghia soţia la mormântul bărbatului.

Femeile tracilor erau înjunghiate la mormântul soţilor

Femeile din marele neam al tracilor erau înjunghiate la mormântul soţului, fiind o dovadă de mare cinste pentru acestea. „Pentru a dobândi o astfel de cinste, femeile dădeau o mare luptă în faţa celor care trebuiau să hotărască lucrul acesta, iar cea care era aleasă era în culmea bucuriei. Aceasta urma să fie înjunghiată în mormântul soţului de ruda cea mai apropiată”, relata Pomponius Mella.

SURSA romaniadacia.wordpress.com

Potrivit istoricului Ioan Horaţiu Crişan, întrucât bărbaţii aveau mai multe soţii, văduvele îşi câştigau prin luptă cinstea sacrificiului suprem, primită cu bucurie de aleasă. Văduva ce urma să fie sacrificată era preluată de rudele celui decedat şi înjunghiată chiar pe mormântul bărbatului, susţine istoricul.

”Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc arme şi daruri lângă rug, spunând că sunt gata să trateze sau să lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi are loc o plată, le aşteaptă pe femei peţitorii”, scria Pomponius Mella.

Istoricii români spun că şi la geţi exista obiceiul ca femeile să fie sacrificate la mormântul soţilor lor, pentru a fi îngropaţi împreună. Acest lucru este dovedit prin numeroase descoperiri arheologice precum necropolele de la Agighiol, Brad sau Orlea. 

Astfel în cazul mormântului tumular în două camere de la Agighiol, arheologii au găsit mormântul unui principe get şi al soţiei sale, probabil de origine scită judecând după piesele vestimentare şi de podoabă ce aparţineau acesteia.

SURSA ursusspelaeus.wordpress.com

Ceea ce i-a impresionat pe cronicarii antici la geţi a fost atitudinea acestora în faţa morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor murii în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15).

Această credinţă îi facea pe geţi, atât pe bărbaţi cât şi pe femei, să nu aibă teamă de moarte.

”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci. Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul vecinic de luptă şi curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.” (”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor Ioan Lupaş)

Citeşte şi:

Cum erau descrişi dacii acum 100 de ani: „Nu puneau mare preţ pe viaţă, fiindcă o socotiau numai ca o vale a plângerilor“

Dacii iubeau viaţa zbuciumată şi gâlceava, aveau slăbiciunea beţiei şi dispreţuiau viaţa. Plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. Femeile lor erau frumoase, harnice şi neînfricate, precum soţii lor.