Istoria României în 21 de hărţi. Cum a evoluat teritoriul ţării noastre din anul 1 până în anul 2000
0
Istoria evoluţiei teritoriului României a fost evidenţiată în 21 de hărţi ale Europei, începând cu anul 1 şi terminând cu anul 2000. Astfel, se pot observa schimbările majore la care a fost supusă ţara noastră de-a lungul timpului.
Hărţile, publicate de Euratlas.net, arată, începând cu anul 1, evoluţia României dintr-o sută într-o sută de ani, până în anul 2000.
Dacia
Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. (înainte de Hristos) şi până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidenţiate izvoarele arheologice şi istorice ale diferitor uniuni de triburi tracice, daco-getice.
Statul dac ameninţa interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar şi Pompei, susţinându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr..
În anul 87 d.Hr. (după Hristos), conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal. Noul stat dac a cauzat, prin jafurile armate pe care le-a făcut la sud de Dunăre o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidenţiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri, Apolodor din Damasc, realizator şi al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii aveau să ocupe, însă, doar Ardealul şi Oltenia de astăzi, iar restul teritoriului, să rămână neocupat din motive strategice. Aceste teritorii vor fi locuite de "dacii liberi", conduşi de regi proprii, consemnaţi de izvoare până la sfârşitul secolului IV d.Hr.
Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din Ardeal, rămânând doar în Oltenia. două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., s-a considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă.
Statele medievale româneşti
În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populaţiilor migratoare: hunii,gepizii, avarii,slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, uzii, alanii şi tătarii. În secolele XII - XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat autonom. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui (origine turanică), precum şi germani.
CLICK pe fotogalerie pentru a vedea hărţile Europei din anul 500 şi până în anul 900!
La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în paşalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul. În 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval (numită Basarabia) a fost ocupată mai târziu, în 1812, de Rusia. Ocupaţia Transilvaniei şi Banatului de către Arhiducatul Austriei şi apariţia, pe fondul acestei ocupaţii a bisericii Greco-Catolice, care a permis multor etnici români accesul la educaţiei, a dus, în secolul al XVIII-lea, la modernizarea unei mari părţi din societatea românească aflată în Transilvania şi Banat.
Renaşterea naţională a României
Ca în majoritatea ţărilor europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor, independenţa completă pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al treilea principat românesc, au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluţiilor următoare. De asemenea, revoluţia a ajutat populaţiilor celor trei principate să-şi recunoască unitatea lor de limbă şi a intereselor lor.
Delegaţii Adunărilor Ad-hoc au profitat de susţinerea lui Napoleon al III-lea şi de fragilitatea puterii otomane şi ambiguitatea din textul Convenţiei de la Paris din 1858, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, unificând ulterior şi politic cele două principate. Domnia lui Cuza a fost, aşa cum se convenise în 1858, una de şapte ani, lui nepermiţându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniţi în aşa-numita „Monstruoasa Coaliţie".
Războiul de independenţă (1877-1878)
În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei române. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
CLICK pe fotogalerie pentru a vedea hărţile Europei din anul 1000 şi până în anul 1400!
Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.
Regatul României
Noul stat, aflat la confluenţa Imperiilor Otoman, Austro-Ungar şi Rus, cu vecini slavi pe trei părţi, aspira la vest, în principal la Franţa şi Germania, pentru modelele sale culturale, educaţionale şi administrative.
În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei, trădând Germania, stat cu care semnase o alianţă în secret, împotriva ruşilor. La sfârşitul războiului, Imperiile Austro-Ungar şi Rus au dispărut, corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia şi Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.
CLICK pe fotogalerie pentru a vedea hărţile Europei din anul 1500 şi până în anul 2000!
Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. Mişcarea naţionalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism şi resentimentul pretinsei dominaţii străine şi mai ales evreieşti asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mişcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul şi a instituit o dictatură regală de scurtă durată.
El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în acelaşi an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareşalul Ion Antonescu.
România în al Doilea Război Mondial
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa.
Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.
Sursă: Wikipedia
Se încarcă comentariile...
