De câte feluri poate fi iubirea într-un cuplu şi cum o recunoaştem – ce spun psihologii

Ce este iubirea? Şi pentru specialişti este o întrebare grea

Greu de definit, iubirea pare mult mai uşor de recunoscut atunci când eşti stăpânit de ea, ori atunci când îi vedem pe ceilalţi îndrăgostiţi. Iubirea a cunoscut de-a lungul istoriei omenirii numeroase încercări de a fi înţeleasă şi conceptualizată.

Versurile poeţilor au luat-o cu mult înaintea studiilor psihologilor. O definiţie cuprinzătoare încearcă sociologul Cristian Ciupercă: „Iubirea nu poate fi înţeleasă autentic decât ca experienţă de comuniune simultan sexuală, psihologică şi spirituală. O succesiune de procese de comunicare, intercunoaştere şi interdezvoltare a sexelor, în cursul cărora protagoniştii evoluează continuu transformându-se în fiinţe mature, complete şi, nu în ultimul rând, libere.”

„În cea mai simplă accepţiune a ei, iubirea exprimă emoţii şi sentimente pe care o persoană le resimte faţă de o altă persoană. Există însă numeroase nuanţe ale iubirii, în funcţie de obiectul şi formele acesteia. Uneori, iubirea se confundă cu dorinţa sexuală sau emoţională, dar termenul «a iubi» e folosit adesea şi atunci când admirăm sau suntem ataşaţi de cineva sau ceva”, spune lector universitar doctor Onelia Pescaru, din cadrul Universităţii „Transilvania” Braşov.

Încă din vechime, grecii distingeau trei tipuri de iubire: eros (dragostea fizică), agape (dragoste spirituală) şi phileos (dragoste frăţească).

În epoca actuală, judecăţile de valoare au influenţat şi percepţia oamenilor asupra iubirii. Adică iubirea este apreciată drept o relaţie de schimb, prin care cei care se iubesc îşi satisfac pe deplin nevoile unul altuia, începând cu cele fizice până la cele legate de împlinirea spirituală. Altfel spus, un schimb reciproc energetico-informaţional. Cei doi îndrăgostiţi se află într-o situaţie de extremă dependenţă afectivă. Două fiinţe incomplete fuzionează şi astfel cunosc împlinirea.

Acest univers nou, în care pătrund cei doi îndrăgostiţi şi care poate fi considerat o „stare de graţie”. Fiecare descoperă în sine o fiinţă nouă, până atunci latentă, potenţială, care se trezeşte brusc prin iubire. Dragostea este, poate, înainte de orice, o reciprocă dăruire de noi identităţi. Un îndrăgostit are sentimentul că s-a redescoperit, că dragostea a scos la lumină aspecte nebănuite despre propria persoană.

Există multe încercări de tipologizare a comportamentelor umane în ceea ce specialiştii numesc parteneriat erotic. În linii mari însă se pot distinge trei forme de dragoste.

Dragostea „oarbă“ sau „nebună“

Această iubire este caracterizată prin idealizarea iubirii pentru cineva. De multe ori este o persoană nepotrivită, inaccesibilă prin vârstă, statut, prestigiu etc.

„Acest gen de iubire este experimentat în general de către adolescenţi, sau de persoane foarte tinere, care, peste ani, rememorându-şi trecutul sentimental apreciază aceste experienţe drept neserioase, păstrând însă nostalgia celor mai pure trăiri experimentate”, precizează Onelia Pescaru.

Dragostea romantică

Este definită prin trei elemente definitorii: ataşament şi nevoia de a iubi pe cineva, disponibilitatea de a-l ajuta pe cel iubit şi absorbţie în relaţie până la excluderea altora.

Acestor componente, alţi autori le mai adaugă: tendinţa de idealizare a persoanei de sex opus de care cineva este ataşat emoţional puternic (specialiştii vorbesc chiar de o „flamă emoţională“ care blochează capacitatea de a vedea realist defectele partenerului), pasiunea totală, care include fascinaţia, exclusivitatea şi dorinţa sexuală, susţinerea şi apărarea necondiţionată şi chiar iraţională a persoanei iubite .

Iubirea romantică este, însă, o experienţă care transform[ persoana care o trăieşte. Ea implică şi cunoaştere şi comunicare între cele două sexe şi activează mecanisme care generează acea creştere interioară prin experienţa care duce la autocunoaştere.

Dragostea romantică debutează cu o atracţie irezistibilă, urmată de o intensificare şi aprofundare a relaţiei până la interdependenţă. Există întotdeauna un punct culminant al satisfacţiei în doi, după care urmează o diminuare progresivă a intensităţii trăirilor şi, în final o moderare până la eroziune (ceea ce va aduce în cele din urmă sfârşitul cuplului erotic), sau o transformare progresivă într-o altă formă de iubire, iubirea matură.

Dragostea matură

Are ca notă definitorie stabilitatea. În relaţia afectivă de parteneriat intervin componente majore ca: respectul, admiraţia, încrederea, grija faţă de celălalt, ataşamentul şi obligaţia autoasumată.

Dragostea matură ia forma unei relaţii afective stabile, profunde, reale, cu un ataşament reciproc împărtăşit, dar cu forme mai puţin spectaculoase de manifestări emoţional-erotice.

Această „răcire“ a dragostei pasionale şi romantice atrage pentru o anumită categorie de parteneri o puternică deziluzie. Există chiar voci care explică rata crescută a divorţurilor din ultimele decenii prin faptul că importanţa acordată pasiunii romantice a crescut foarte mult, ea fiind, în acelaşi timp, imposibil de menţinut vreme îndelungată.

„Dragostea matură se mai numeşte în literatura de specialitate «dragoste prietenească» sau «companionate love». Stabilitatea cuplului nu mai depinde de comportamentul individual al partenerilor, cât, mai ales, de comportamentul lor interpersonal. Dragostea matură înseamnă o permanentă construcţie în doi, în care se împletesc rezonabil raţiunea, plăcerea şi generozitatea”, precizează dascălul universitar braşovean.

Obstacolele sunt depăşite împreună pe acest drum al existenţei, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu pierderi şi câştiguri, cu bucurii şi cu suferinţe. Dragostea matură aşază la temelia ei în primul rând acea atitudine mentală care dă cuplului forţa de a face faţă provocărilor existenţiale, mizând întotdeauna pe relaţie şi pe capacitatea ei de a se regenera.

Iubire matură înseamnă un mod de a convieţui pozitiv, într-o stare de bine cu partenerul, de a răspunde şi de a veni în întâmpinarea nevoilor acestuia chiar înainte ca el să le comunice, de a-i respecta individualitatea, realizând în permanenţă o evaluare corectă a sentimentelor.

Când apar problemele în cuplu

Problemele cele mai dificile apar într-un cuplu atunci când fiecare partener se gândeşte mai mult la propriile lui nevoi nu şi la ale celuilalt. Dăruirea fizică şi psihică sunt intercondiţionate. Ele aduc un câşig evolutiv pentru ambele părţi doar în momentul în care partenerii cooperează şi se contopesc sexual dincolo de obligaţiile contractuale, morale sau religioase.

Numai trecând dincolo de ipocrizii şi constângeri există posibilitatea unei întâlniri adevărate, care duce la o transformare benefică. Dăruirea „din obligaţie” sau din „calcul“ rămân atât păgubitoare, cât şi deformante atât pentru pentru personalitatea femeii, cât şi pentru a bărbatului.

Desigur, iubirea necondiţionată, matură, generoasă şi creatoare include şi puterea de a ierta şi de a iubi chiar şi atunci când indiferenţa, neglijenţa, răceala, critica sau respingerea apar cu o frecvenţă dureroasă în realitatea cotidiană a cuplului. Ea implică însă un anumit nivel de maturitate afectivă şi spirituală. Dacă ea lipseşte, relaţia de parteneriat erotic devine doar o palidă „experienţă“.

Pe aceeaşi temă: