Vocea Brăilei: Oraşul care nu mai e nimic din ce a fost

Nicoleta Butnaru, redactor coordonator Adevărul Brăila

Brăila nu mai este nici patria peştelui, nici grânarul ţării, nici portul înfloritor din perioada interbelică, nici urbea-evantai în care bulevardele sunt paralele cu Dunărea. Nimic.

Chirhanalele au dispărut, comercianţii de peşte sunt nevoiţi să cumpere „mâncarea săracului" la preţ de lux din Deltă, de pe moşiile lui Vântu şi ale lui Năstase, şi s-o revândă la preţuri de peşte prăjit, de se înfurie până şi cei mai înstăriţi brăileni. Cât despre aceia din Capitală care încă mai aşteaptă peşte de la Brăila?! Să-şi pună pohta în cui.
La Brăila, peştele e la preţuri la fel de mari ca şi peştele din Bucureşti. Prin urmare, ine are de dat o şpagă la Bucureşti n-are decât să cumpere peştele direct din pescăriile Capitalei.
Brăila nu mai este nici grânarul ţării. Insula Mare a Brăilei, care asigura, cândva, grâul pentru jumătate din Europa, a devenit o tarla particulară, arendată de nemţeanul Culiţă Tărâţă. Colac peste pupăză, Tărâţă se plânge că secet i-a afectat culturile de grâu, anunţând astfel un altfel de „Ciuciu grâu!".
Brăila nu mai e nici portul înfloritor dintre cele două războaie mondiale, când, cu rele (prostituate) şi bune (locuri de muncă) era un furnicar care asigura pâinea zilnică a peste 80.000 de locuitori. Portul? A trecut în administrarea gălâţenilor şi s-a ales praful de el. Acum, abia dacă mai vezi câte un vaporaş, iar când vezi câte un convoi de barje încărcate cu marfă îţi fai ruce a „Doamne ajută".
Brăila nu mai e oraşul cosmopolit în care trăiau în armonie vreo 10 etnii: turci, greci, evrei, lipoveni, machedoni, bulgari...Evreii s-au stins unul câte unul, au mai rămas câţiva vârstnici care încearcă să reînvie amintirile trist, iar nu pe acelea haioase, momente de viaţă brăileană adevărată, gen „Tache, Ianche şi Cadâr".
Brăila nu mai e nici oraşul de poveste în care străzile se îmbrăţişau ca-ntr-o pânză de pâianjen, iar clădirile semeţe străjuiau ca nişte bătrâne doamne în amintirea istoriei acestui oraş-cetate, pe cât de greu încercat, pe atât de frumos croit „în evantai".
Casele s-au scuturat una câte una, firidele au rămas ciunte, străzile au fost decojite de piatra albastră, drumurile aşa zis ale viitorului au înţepenit ca-n Epoca de Aur, fără canalizare, fără reţea de gaze.
Nici Dunărea nu mai e albastră, aşa cum o lâudau, adesea poeţii. A îmbătrânit hidos şi ea, asemenea oraşului. Nici sprintenă nu mai e ca-n tinereţe. Curge agale, scârbită, pământie de atâta mizerie câtă cară cu ea.