Soarta voievodului aventurier bănuit de homosexualitate care a vrut să aducă progresul în Ţara Românească
0
Unul dintre cei mai progresişti voievozi români a fost cu siguranţă Petru Cercel. Descris de contemporani drept un prinţ renascentist, elegant şi foarte cult, cunoscător a 12 limbi străine, Petru a încercat să modernizeze Ţara Românească.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, Principatele Române erau state vasale ale Imperiului Otoman, plătind un tribut pentru a-şi păstra autonomia. În plus, voievozii, la rândul lor, plăteau averi considerabile pentru a căpăta tronul cu voia sultanului şi a înalţilor funcţionari ai Porţii care puteau pune o vorbă bună. În acest context, în care domniile erau efemere şi în general marcate, mai ales, de dorinţa de căpătuială a domnitorilor sau măcar de ”amortizare” a cheltuielilor cu investirea, reformele sociale, politice sau militare erau aproape inexistente.
Puţini voievozi cu viziune au reuşit să aducă o contribuţie, în special culturală. Puterea domnitorului era, de altfel, condiţionată de marii boieri, care jonglau cu pretendenţii după cum le dictau interesele. Marea masă a populaţiei era formată din ţărani săraci şi aserviţi. Oraşele erau mai mult nişte târguri, în mare parte, fără grad de comparaţie, cu marile aşezări urbane din Europa Occidentală. În această lume valahă de la Porţile Orientului, un voievod român pătruns de spiritul renascentist şi cultura europeană a vremii a încercat să schimbe soarta Ţării Româneşti şi să o transforme într-un Principat înfloritor, reformat din temelii şi occidentalizat. Se numea Petru Cercel şi a fost unul dintre cei mai progresişti şi reformatori voievozi din istoria românilor.
Fratele vitreg al lui Mihai Viteazul, 14 ani de prizonierat în Orient
Petru Cercel se numea, de fapt, Petru Pătraşcu şi era fiul lui Pătraşcu cel Bun, domnitorul Ţării Româneşti, în perioada 1554 şi 1557. Cel mai probabil, Petru s-a născut în anul 1545. Sunt şi cei care spun, printre care şi cronicarii otomani, că Petru a fost copil din flori al lui Pătraşcu cel Bun, la fel ca Mihai Viteazul, frate vitreg, de altfel, cu acesta. În schimb, Petru Cercel arată că este copilul legitim al voievodului muntean, cu diferite ocazii, inclusiv în scrisorile trimise regelui Franţei Henric al III-lea. Inclusiv Papa Grigore al XIII-lea îl va recunoaşte ca moştenitor legitim al tronului Ţării Româneşti. Bănuielile privind faptul că era copil din flori se trag de la numărul mare de ţiitoare pe care l-a avut Pătraşcu cel Bun, de-a lungul vieţii sale. În orice caz, Petru Cercel îşi va petrece copilăria şi adolescenţa în Orient. Acesta a fost trimis ca ostatic, de către tatăl său, alături de un alt frate mai mare, la turci. Aşa era obiceiul, ca o garanţie faţă de Marea Poartă, că voievodul muntean nu va trăda pe otomani. Petru pleacă în Istanbul la vârsta de zece ani.
„Şi pe el, care era în vârstă de 10 ani, l-au trimis la curtea turcului din Constantinopol”, scria într-un raport cardinalul de Granvela la 25 decembrie 1579. După moartea tatălui său, Petru Cercel, în vârstă de numai 12 ani, ajunge exilat pe insula Rhodos, după sforile trase de Rustem Paşa, mare duşman al lui Pătraşcu cel Bun (n. red. se bănuieşte că tot Rustem Paşa ar fi pus la cale şi otrăvirea lui Pătraşcu cel Bun). După moartea renumitului sultan Soliman Magnificul, şi influenţa lui Rustem Paşa păleşte. Aşa se face că Petru scapă de exilul din insula Rhodos, dar tot nu se poate întoarce acasă. Este trimis în Caramania şi pribegeşte mai apoi prin Alep şi Damasc. Abia la vârsta de 24 de ani reuşeşte să ajungă, fără ca nimeni să ştie, în Ţara Românească. Cade la înţelegere cu câţiva boieri să răstoarne pe Alexandru al II-lea Mircea, noul domn al Ţării Româneşti, dar complotul eşuează. Petru fuge în Transilvania, acolo unde ajunge protejat al lui Ioan Sigismund Zapolya, principele Transilvaniei. Aşa cum arată şi o scrisoare a unui mercenar din Ljubljana, către dogele Veneţiei, Petru Cercel încerca să strângă bani şi trupe pentru a pleca din nou să recupereze tronul tatălui său. Nici de această dată nu a avut noroc. Zapolya moare, iar ca principe al Transilvaniei vine Ştefan Bathory, prieten cu rivalul său de pe tronul Ţării Româneşti şi înclinat către o politică de cooperare cu turcii. Pentru a-şi scăpa viaţa, Petru Cercel fuge în Polonia.
Principele-poet şi pribegia sa prin Europa Renascentistă
În anul 1572, Petru Cercel era deja în Polonia la prietenul său, Albert Laski de Sieradz, un cavaler aventurier, pe placul principelui român. Odată cu plecarea în Polonia, se deschide drumul anilor de pribegie prin Europa Centrală şi Vestică a principelui român, marcată de un efort constant de a găsi aliaţi care să-i susţină cauza, aceea de a ajunge domnitor al Ţării Româneşti, pe tronul tatălui său. În anii săi de pribegie, Petru Cercel a trăit în Polonia, Germania, Austria, Italia şi Franţa. A fost prieten cu oameni foarte puternici ai vremurilor sale, stârnind admiraţie cu frumuseţea şi inteligenţa sa. În Polonia, se va împrieteni cu Henric al III-lea Valois, pe atunci rege al Poloniei. Henric va ajunge şi monarh al Franţei, după moartea fratelui său. Din Polonia, ajunge în Germania şi Austria, acolo unde încearcă să găsească sprijinul habsburgilor.
Un alt concurs de împrejurări cu ghinion pentru tânărul prinţ român îl fac să-şi dorească să plece ca mercenar în Malta, să lupte contra turcilor. Aşa ajunge în Italia. Deşi vrea să treacă drept om de rând, este remarcat imediat nobilimii italiene. „Avea 36 de ani şi un aspect fizic foarte frumos, cu o prezenţă cu adevărat. Purta părul lung ce-i cădea pe spate, făcându-l şi mai maiestos”, scria Franco Sivori, cel care va deveni secretarul personal al lui Petru Cercel. În Italia, principele român intră în atenţia papei Grigore al XIII-lea. Acesta l-a plăcut pe principele valah şi l-a trimis cu recomandări la curtea Franţei. Aici, îl va întâlni pe Henric al III-lea, vechea sa cunoştinţă din Polonia. Regele francez l-a luat în suita sa şi îi va susţine cauza, pe lângă sultanul otoman, prin ambasadorul său Jacques de Germigny. Sumele de bani oferite otomanilor, strânse tot cu ajutorul prietenilor de rang înalt ai principelui Petru, dar şi insistenţa regelui francez l-au convins pe Marele Vizir să garanteze numirea lui Petru Cercel drept domn al Ţării Româneşti.
Valahul renascentist şi reformele sale
Convins diplomatic de francezi, dar şi de cei peste 1.4 milioane scuzi, marele vizir Siavuş paşa a susţinut cauza lui Petru Cercel şi a cerut sultanului mazilirea lui Mihnea al II-lea de pe tronul Ţării Româneşti. În anul 1583, la 38 de ani, Petru Cercel ajunge domn al Ţării Româneşti, după aproape 24 de ani de pribegie. Era un principe renascentist în adevăratul sens al cuvântului. Elegant, după ultima modă apuseană, cu o perlă mare în ureche, de aici trăgându-i-se şi porecla, cult şi cosmopolit. „În Constantinopol, Cercel va fi învăţat carte cu profesori de seamă, iar la Rodos şi-a însuşit pe deplin limba greacă şi turcească. În pribegia lui prin Asia şi Africa îşi va fi îmbogăţit cunoştinţele cu multe alte lucruri şi îşi va fi însuşit limbile orientale. Ajuns în Transilvania, el a învăţat ungureşte, apoi în Polonia, polonă, în Germania, nemţeşte, în Italia, italieneşte, iar în Franţa, franţuzeşte, aşa încât ajunsese a cunoaşte 12 limbi străine”, se arată în lucrarea lui Ştefan Pascu „Petru Cercel şi Ţara Românească”. Petru Cercel era un erudit şi un poet. Scrisese mai multe poeme în timpul şederii sale în Italia şi studia mult în timpul liber.
”Socotit a fi un aventurier şi un extravagant în epocă, Petru Cercel s-a ilustrat, la drept vorbind, ca un intelectual rafinat, vorbind 12 limbi străine (italiană, franceză, germană, polonă, desigur turcă şi alte câteva limbi orientale), ca un veritabil om al renaşterii (...). Perioadele şederii la Roma sunt importante pentru intelectualul Petru Cercel, care scrie poezii şi se bucură de reputaţia unui om de rafinată cultură”, scrie şi Constantin Cubleşan în articolul său ”Principele poet Petru Cercel” în România Literară. Ajuns pe tronul Valahiei, acest principe cult şi foarte umblat a încercat să reformeze societatea românească a vremii şi să o ridice atât cât se putea la nivelul celei apusene. În primul rând, a dorit să modernizeze cancelaria domnească, dar şi administraţia în general, după model apusean. Totodată, dorea să elimine, pe cât posibil, implicarea boierilor, cu interesele lor personale, în treburile administrative ale Valahiei. Tocmai de aceea s-a înconjurat numai de specialişti în domeniu aduşi din Franţa şi Italia. „Petru Cercel era un spirit larg, voia să introducă o sumă de inovaţii. Avea în jurul lui francezi şi italieni, cum era de pilă secretarul Berthier, care îl însoţise chiar din ordinul regelui Henric al III-lea”, preciza Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”.
Mai mult decât atât, a început o serie de lucrări edilitare şi a adus pentru prima dată apă curentă la Târgovişte, printr-un procedeu învăţat în Italia, şi a făcut canalizare, lucru unic în peisajul românesc al vremii. Nu în ultimul rând, a ridicat un palat domnesc, renascentist, cu grădini şi plante exotice. A reuşit să finalizeze lucrările chiar şi la Mitropolia din Târgovişte. În numai doi ani de domnie, Petru Cercel a reuşit să realizeze ceea ce nu reuşiseră mulţi dintre înaintaşii săi. ”La Târgovişte, el a înconjurat palatul domnesc cu grădini frumoase ”alla italiana” şi a făcut sere pentru plante exotice (...) viaţa şi acţiunile lui Petru Cercel sunt un adevărat model de comportament renascentist, principele valah fiind, din acest punct de vedere, un adevărat simbol renascentist al istoriei româneşti din secolul al XVI-lea”, scria Eugen Denize, în ”Italia şi italienii în cultura română”.
Mercenari şi modă occidentală în Valahia
Petru Cercel şi-a propus să schimbe mentalităţile şi chiar moda în Valahia. Dorea să introducă ţinuta franţuzească la curtea de la Târgovişte şi să instituie obiceiurile şi protocolul curţilor occidentale în Ţara Românească. Totodată, visa să facă o armată modernă, pentru acele vremuri. A început prin a angaja mercenari, a introdus pe o scară mai largă armele de foc şi a pus să se construiască prima fabrică de tunuri din Valahia, după modelul Arsenalului din Veneţia. Visul său era înfiinţarea unei armate permanente, dotată după standardele europene. În plus, la nivel diplomatic, a continuat să întreţină legături strânse cu statele italiene, dar şi cu Franţa.
Boierii tradiţionalişti şi pieirea lui Petru Cercel
Măsurile luate de Petru Cercel au nemulţumit boierimea conservatoare. Aducerea francezilor şi italienilor în poziţii cheie a nemulţumit profund boierimea, care nu vedea cu ochi reformele şi obiceiurile occidentale aduse în Ţara Românească, simţind că-şi pierde privilegiile şi mai ales controlul asupra domnitorului. La toate acestea se adăugau datoriile acumulate de Petru Cercel pentru înscăunare, ceea ce a dus la stabilirea de impozite mai mari. Voievodul muntean se obligase, pentru a-l convinge pe sultan, să achite şi datoriile rămase de la Mihnea al II-lea.
Pentru boieri şi reprezentanţii Bisericii, Petru Cercel era doar un personaj excentric care dorea să schimbe tradiţiile. Tocmai de aceea, comploturile boiereşti la Istanbul s-au ţinut lanţ, la fel şi promisiunile băneşti, dar şi peşcheşurile către înalţii funcţionari otomani. În cele din urmă, Petru Cercel a fost chemat la sultan, pentru a fi mazilit. Voievodul a fugit însă în Transilvania, fiind prins şi închis într-o zonă din Maramureş. Evadează şi devine din nou pribeag, însă este prins şi decapitat de otomani pe insula Rhodos.
Homosexual sau afemeiat?
Un aspect controversat, pus în cârca lui Petru Cercel a fost orientarea sa sexuală, fiind bănuit că ar fi fost homosexual. Totul a pornit de la faptul că a făcut parte din anturajul apropiat al lui Henric al III-lea, regele Franţei, un homosexual cunoscut. Mai precis, făcea parte din grupul „les mignons”, sau „drăguţii”, cum îi numea regele Franţei pe tinerii din anturajul său, un fel de metrosexuali ai vremii. Se presupune că regele Franţei i-ar fi dăruit şi perla pe care Petru o purta în ureche.
„După ce fusese ostatic la Înalta Poartă, evadând de pe Insula Rhodos şi dintr-o temniţă din Siria, ajunge în Franţa, pentru a fi curând unul din preferaţii regelui Henric al III-lea al Franţei, cunoscut notoriu ca homosexual, fapt ce a făcut să planeze şi asupra princepelui valah o asemenea suspiciune.”, scria Constantin Cubleşan în ”România literară”. Nu există însă nicio dovadă documentară care să ateste în vreun fel faptul că Petru Cercel a fost un iubit al regelui Franţei sau a avut înclinaţii homosexuale. Din contră, există alte mărturii care-l înfăţişează drept un pasionat al sexului frumos, având numeroase relaţii. A fost acuzat inclusiv de turci că ar fi obligat trei tinere musulmane să se convertească şi să trăiască cu el în Valahia.
Vă recomandăm să mai citiţi:
De la Ioan la Iancu de Hunedoara. Enigmele celui mai faimos erou din Transilvania medievală
Se încarcă comentariile...
