Secretele întunecate ale familiei romane tradiţionale. Bărbatul era zbir, putea fi infidel şi avea dreptul să-şi ucidă copiii

Imaginea ideală a familiei romane FOTO tes.com

Familia romană a fost un model perpetuat de-a lungul istoriei în Europa, mai ales în fostele provincii romane. Se caracteriza printr-o autoritate totală a tatălui, care-şi putea ucide sau vinde copii, dar şi pe o subjugare totală a femeii. Familia romană era dominată de tradiţii şi reguli rigide, continuate pe bătrânul continent până aproape în secolul al XX-lea, inclusiv în România.

Cultura şi civilizaţia romană au schimbat destinul Europei. Modelul roman a fost perpetuat, reinterpretat sau imitat, în fostele provincii romane, timp de secole. Inclusiv pe teritoriul ţării noastre, civilizaţia şi cultura romană difuzate prin diferite surse şi-au pus decisiv amprenta nu numai asupra limbii dar şi asupra unor modele sociale. Celula de bază a societăţii romane a fost familia tradiţională romană. 

Conform vechilor tradiţii republicane dar şi mult mai vechi, familia romană trebuia să îndeplinească o serie de calităţi, printre care unitate, moralitate, continuitate şi un respect nestrămutat faţă de tradiţii, strămoşi şi zei. Familia romană a lăsat ca moştenire în Europa modelul autoritar al capului familiei, dreptul de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi membri şi totodată dominaţia totală a bărbatului faţă de femeie. 

Capul familiei, un personaj autoritar cu drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor

Familia în timpul Republicii era celula de bază a societăţii romane şi totodată modelul idealizat despre calităţile societăţii romane, coeziune, virtute, moralitate şi tradiţie. ”Familia romană, în fapt, dorea să reflecte principiile care dădeau formă valorilor Republicii Romane”, precizează Donald L. Wasson în ”Ancient Roman Family Life”. Familia romană era compusă din bărbat, femeie şi copii, iar extinsă din toate rudele celor doi soţi. Pentru un bărbat din societatea romană, familie nu era doar o soţie şi un copil ci şi un statut social. Conform acestui statut el îşi găsea locul în societate. Totodată, casa sau ”domus” era simbolul poziţiei sale, a demnităţii sale. Domus, era locul unde trăia familia romană. Tatăl era stăpânul absolut al familiei. 

Era stăpânul soţiei sale, al copiilor şi al sclavilor. De altfel a oricui locuia sub acoperişul casei sale. El era ”pater familias”, capul familiei, autoritatea supremă în cadrul acesteia. Nimeni nu putea să o conteste fără să scape nepedepsit. Avea drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei. Îşi putea vinde copii ca sclavi sau îi putea ucide fără să fie pedepsit. Spre deosebire de familiile actuale, când copii după o anumită vârstă pleacă să-şi găsească propriul rost, în Roma, mai multe generaţii puteau locui împreună toată viaţa. De aceea de multe ori, ”pater familias” era cel mai în vârstă membru al familiei, cel care deţinea proprietatea. Autoritatea incontestabilă a tatălui îi dădea voie să se amestece în viaţa copiilor chiar şi la vârsta adultă, aranjându-le căsătoriile. 

Totodată tatăl dictat rostul copiilor în viaţă, meseriile pe care le vor urma, unde să fie daţi drept ucenici şi în general ce urmau să facă în viaţă. De fapt viitorul copiilor stătea în mâinile tatălui. Acest model al autorităţii tatălui roman a fost păstrat timp de aproape un mileniu, în societatea europeană. Capul familiei a hotărât până în Europa secolului al XIX lea, viitorul copiilor săi, mai ales a fetelor. Deasemenea tatăl a fost până în acelaşi secol autoritatea de necontestat în familie.  Un cap al familiei avea responsabilitatea de a avea grijă şi de familia fratelui sau a rudei sale apropiate, în cazul unui deces neaşteptat care-i lăsa fără protecţie. În acel moment şi familia defunctului intra sub autoritatea acelui ”pater familias”. De obicei un pater familias era un adevărat zbir care-şi traumatiza familia şi îi hotăra conform propriilor sale principii şi dorinţe, întregul destin. 

Femeia obligată să fie perfectă şi să închidă ochii la greşelile soţului

Soţia era subordonată, la fel ca ceilalţi membrii, capului familiei. Deşi aveau drept la moştenire în casa tatălui, femeia era aproape insignifiantă, aproape fără nume. Nu avea dreptul de a ocupa funcţii publice, de a vota. Femeile era casnice şi ocupate doar cu treburile gospodăriei şi creşterea copiilor. Nu aveau dreptul de a le decide totuşi drumul în viaţă. Tatăl era cel care le hotăra soarta. În familia republicană tradiţională o femeie se căsătorea foarte tânără, cu un soţ mai în vârstă şi de care de obicei nu auzea până în ziua nunţii.  Faţă de femeile din Grecia sau Orient, totuşi femeia romană avea şi o serie de libertăţi. Puteau să iasă în public singure, dar evident fără să arate afecţiune altor bărbaţi. 

Totodată putea merge la băi publice, evident doar pentru femei, dar şi la teatru. Dincolo de îngrijirea copiilor, căci de educaţie se ocupa tatăl, femeia avea grijă de gospodărie, ea ţinea cheile cămărilor şi al casei. Supraveghea gătitul şi confecţionarea hainelor fiind ajutată de sclave, atunci când soţul provenea din pătura de mijloc a societăţii. Dacă era soţie de negustor îşi putea ajuta bărbatul la negoţ, dar fără să fie factor de decizie în locul soţului. Femeile romane trebuiau să fie virtuoase, să facă copii şi să satisfacă dorinţele soţului. O soţie care nu putea face copii era acuzată şi de obicei repudiată. O femeie adulteră putea fi ucisă de soţ. În cazul cel mai bun era alungată de acasă. În schimb soţul nu păţea nimic dacă avea relaţii extra-conjugale. 

Din contră îi era permis să aibă relaţii sexuale cu parteneri de ambele sexe, cu condiţia ca aceştia să fie sclavi sau prostituate. Totodată bărbatului îi era permis să aibă amante. De altfel poziţia femeii în familia europeană s-a menţinut până târziu, fiind aspru pedepsită pentru adulter, în timp ce bărbatul scăpa aproape nepedepsit. De altfel şi în pravilele medievale şi chiar târziu-medievale româneşti, bărbatul nu păţea mare lucru dacă era prins cu o ibovnică. În schimb femeia era dezonorată total, chiar omorâtă în bătaie. 

Căsătoria la romani, o afacere

Romanii rar se căsătoreau din iubire. De cele mai multe ori era vorba de interes. În primul rând interesul material. Negocierea se făcea între tată, adică pater familias şi viitorul ginere. Tânăra mireasă nu avea niciun cuvânt de spus. Evident era negociată averea, nu şi iubirea. Dacă ginerele şi tatăl fetei ajungeau la un numitor comun se făcea nunta. De altfel tatăl decidea cu cine se căsătoreşte fiica sa. Tinerele romane se căsătoreau începând cu vârsta de 13-14 ani în timp ce soţul avea cel puţin 24-25 de ani. Atât ginerele trebuia să dovedească că poate întreţine o familie, adică pe soţie şi copii, dar şi tatăl trebuia să-şi arate disponibilitatea în a oferi o zestre consistentă. La romanii de rând, nunta nu era fastuoasă, ci o afacere de familie. 

De altfel nu exista o cununie civilă, ci doar un ritual religios care consfinţea o înţelegere între tată şi ginere, mireasa jucând rol simbolic şi decorativ.  ” Statul juca un rol mic sau chiar deloc în căsătorii. Cele mai multe căsătorii erau chestiuni private în timp ce altele erau mai elaborate sau mai scumpe, în funcţie de statutul social.  În mod normal, un cuplu era căsătorit dacă ei susţineau asta şi divorţau la fel de uşor. O petrecere urma după, numai dacă era cazul. Tatăl  miresei oferea zestrea, pe care soţul trebuia să o înapoieze dacă divorţa” , preciza  Donald L. Wasson. De obicei nunţile aveau loc în luna iunie, şi se desfăşura în atrium-ul casei miresei. De obicei mireasa purta o tunică galbenă numită tunica recta. Ritualul căsătoriei presupunea punerea unui inel pe inelarul miresei, la mâna stângă. Maestrul de ceremonii unea mâinile soţilor şi se semna un contract. Mirele plătea petrecerea de după. 

Planning familial la romani

Dincolo de interese materiale, prin intermediul căsătoriei, femeia trebuia să facă cât mai mulţi copii. Mortalitatea infantilă era foarte ridicată şi femeia era obligată să nască cât mai mulţi copii, pentru ca familia să fie sigură că vor supravieţui măcar o parte. De altfel o familie numeroasă conferea un statut social aparte tatălui. Evident acesta îşi dorea băieţii. De multe ori fetele erau refuzate. Practic, cu o cruzime ieşită din comun copii nedoriţi erau ucişi sau abandonaţi. Dacă copilul se năştea cu diformităţi, dacă familia era prea săracă să-şi mai permită un copil sau pur şi simplu tatăl nu-şi mai dorea o fată atunci bebeluşul era ucis sau pur şi simplu abandonat şi lăsat să moară. 

Decizia aparţinea tatălui. Ca un copil să supravieţuiască, tatăl trebuia să-şi dea girul. Dacă îl lua de jos şi îl ridica prezentându-l familiei înseamnă că-l acceptă. Fetele nu era dorite fiindcă erau o sursă de cheltuialăpentru ”pater familias”. Trebuia să le găsească soţi potenţi financiar, să le ofere zestre şi să le întreţină. Băieţii deveneau ucenici de la vârste fragede şi de obicei ajungeau să-şi facă propriile familii. 

Vă mai recomandăm:

Simona Halep, dezvăluiri în premieră despre familia sa. În ce limbă vorbeşte acasă

Vasile Bănescu, Patriarhia Română: Biserica sprijină familia naturală, nu „tradiţională“