Cum a ajuns România aliata Germaniei naziste. Explicaţiile lui Ion Antonescu din ultima scrisoare, scrisă înainte de execuţie
0România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial în tabăra învinşilor. De această decizie a fost făcut responsabil în special mareşalul Ion Antonescu. Acesta şi-a motivat decizia la proces şi într-o ultimă scrisoare.
În cel de-Al Doilea Război Mondial, până în 1944, adică până aproape de final, România a fost aliatul Germaniei Naziste. Până la 23 august 1944, ţara noastră s-a dovedit a fi chiar un camarad loial trupelor naziste, participând la asediul sinucigaş al Uniunii Sovietice, chiar în inima sa.
Unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai alianţei cu Germania Nazistă a fost mareşalul Ion Antonescu, şeful de facto al statului român. De altfel, după 23 august 1944 şi mai ales după acapararea puterii de către comunişti şi bolşevizarea României, unul dintre capetele de acuzare îndreptate împotriva lui Antonescu a fost relaţia cu dictatorul german Adolf Hitler. Se spune că Antonescu a fost singurul om de stat din Europa care a reuşit să se întâlnească de 20 de ori cu Adolf Hitler şi să petreacă ore bune la discuţii. Părerea nemţilor faţă de români a fost însă una proastă, fiind consideraţi îndoielnici ca aliaţi.
”Josnicia lor este revoltătoare”
Încă din 1916, România a fost un aliat tradiţional al Angliei, Franţei şi în general al statelor care au făcut parte din blocul militar al Antantei în Primul Război Mondial. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial în 1939, prin agresiunea Germaniei acaparate de naziştii lui Adolf Hitler, o grupare extremistă deosebit de periculoasă, asupra Poloniei, situaţia României avea să se schimbe. Marşul glorios al maşinii de război germane prin Europa, măturând în calea sa Austria, Cehia, Polonia, Olanda, Belgia şi apoi Franţa a surprins întreaga Europă. România rămânea în calea lupilor. Aliatul tradiţional, Franţa, capitulase, iar Anglia abia se apăra de raidurile germane. Mai mult decât atât URSS, condusă de un alt dictator feroce al vremii, Stalin, îşi dădea mâna cu Germania lui Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov. Europa era în pragul unei catastrofe. Două forţe totalitare începeau să împartă continentul după bunul plac. România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler Rusia sovietică a luat ce a vrut. Mai precis Basarabia şi Bucovina de Nord.
La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast măcel teritorial. De altfel cedarea fără luptă a acestor teritorii a fost considerată o faptă josnică de contemporani, o pată pe onoarea poporului român. De altfel şi unii istorici cred că am fi ieşit cu onoarea curată dacă conducerea României ar fi schiţat măcar un gest de apărare. Vinovaţi au fost atât monarhul, Guvernul dar şi oamenii politici ai vremii care nu au reacţionat. ”La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să existe. Clasa politică, intrată în panică, nu a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea" revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluţie, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!).
Abandonarea, fără luptă, a teritoriului naţional a putut fi o soluţie pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.”, scria istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. Intelectualii şi patrioţii români se simţeau umiliţi în faţa întregii Europe, de retragerea cu capul plecat al armatei române, fără luptă. Scriitorul ardelean Ion Negoiţescu îşi amintea despre retragerea armatei române din Transilvania ocupată. „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii", scria Negoiţescu. Seria umilinţelor a continuat pentru România cu o căutare insisentă a prieteniei germane. Speriaţi de forţa Germaniei Naziste, românii au uitat de alianţa tradiţională cu Franţa şi Anglia, trecând fără scrupule în tabăra cealaltă.
O mişcare pragmatică până la urmă având în vedere situaţia politică şi militară internaţională, dar şi dezastrul teritorial. Culmea, nu Antonescu a fost cel care a iniţiat prietenia cu Adolf Hitler, ci chiar regele Carol al II lea în ultimele sale luni de domnie în anul 1940. Mai precis în iulie 1940 regele Carol al II lea îşi arăta prietenia faţă de Germania Nazistă prin instalarea Guvernului Ion Gigurtu, un industriaş pro-german. Mai mult decât atât, Carol a solicitat lui Hitler şi o misiune germană în România. Atitudinea României de a ceda teritoriile fără luptă şi mai apoi de a căuta cu insistenţă prietenia în memoriile sale ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele Statelor Axei, au stârnit sentimente negative . Ciano, ministrul de Externe al Italiei şi ginerele lui Mussolini scria despre atitudinea oficialilor români în 1940 „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”, scria acesta în memoriile sale.
Antonescu faţă în faţă cu Adolf Hitler
Generalul Ion Antonescu va continua această politică a apropierii de Germania Nazistă. Mai precis după ce preia puterea în septembrie 1940, Antonescu primeşte de la Hitler garanţia integrităţii statului român dar şi trupe germane pe teritoriul ţării. Practic în România, este făcută o bază germană solidă. Totodată Antonescu este şi cel care va semna oficial aderare României la Pactul Tripartit şi de fapt alianţa cu statele Axei. Această aderare are loc în urma vizitei la Berlin din zilele de 22-23 noiembrie 1940. Aici Antonescu se va întâlni cu Hitler şi vor petrece împreună trei ore şi jumătate la prima întâlnire. Pentru această întâlnire Antonescu s-a pregătit temeinic încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii-subliniază generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric – citim în sinteza întocmită de Schmidt – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”, relata Schmidt în stenogramele sale această întâlnire.Totodată cei doi au pus la punct detaliile viitoarei colaborări. Se spune de altfel că Antonescu a făcut o părere foarte bună liderului german. De altfel cei doi vor continua să se întâlnească pe toată perioada războiului şi vor coresponda. Imediat Germania Nazistă trimite în România corpuri expediţionare. Totodată la începutul lui 1941, a început isntrucţia primelor divizii româneşti după model german.
Nemţii doreau petrolul iar românii teritoriile înapoi
Deşi la întâlnirile oficiale se discuta pompos şi în termeni elogioşi, în realitate interesele erau clar definite în cadrul acestei alianţe. Nemţii nu apreciau de fapt puterea militară a României. Îi doreau în schimb resursele pentru a putea susţine campania din est. ”Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic, ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”, spunea Hitler în cadrul unei întâlniri cu ofiţerii săi. După succesele armatei române din Basarabia de la începutul ofensivei germano-române în est, dictatorul român a revenit la sentimente mai bune şi a avut câteva cuvinte de laudă la adresa armatei române. Mai apoi după înfrângerile catastrofale de la Cotul Donului şi Stalingrad, criticile asupra armatei române au fost reluate. De altfel aşa cum se pronunţa şi un alt comandant german, soldaţii români erau consideraţi de nemţi, cei mai buni din lume, dar ofiţerii nu erau la înălţimea lor. De altfel mare parte din trupele germane sosite în România, aveau misiunea de a apăra zona petroliferă din valea Prahovei, resursele necesare maşinii de război germane.
De cealaltă parte nici Antonescu, nu se poate spune că l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, ca de altfel şi opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica şi mai târziu, la proces, alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri. ” Dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare. De altfel astfel a răspuns şi în faţa completului de judecată. ” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”. Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care spera în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest. România a intrat însă total nepregătită în război, nu a fost ajutată prea mult material nici de aliaţii nemţi şi a urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est. Mai apoi românii au schimbat armele pe 23 august 1944.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Horia Macellariu, destinul unui amiral judecat pentru crime de război: eroul care a salvat Constanţa