Cine erau temuţii bodyguarzi ai domnitorilor fanarioţi. Durii din Balcani care au devenit vânători de haiduci
0
Arnăuţii erau cei mai renumiţi mercenari care asigurau paza domnitorilor Principatelor în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Războinici din tată-n fiu proveniţi din sălbăticia Balcanilor, aceştia au căpătat o conotaţie negativă în folclorul românesc, mai ales fiindcă îi vânau pe haiduci.
De arnăuţi cu siguranţă a auzit toată lumea. Şi asta în condiţiile în care au intrat în folclorul românesc ca băieţii răi ai boierului, asupritorii ţăranilor şi cei care îi vânau fără milă pe haiducii români care „luau de la bogaţi şi dădeau la săraci”.
Imaginea arnăuţilor, de oameni ai boierului rău şi vânători de eroi populari, a fost promovată şi de povestirile istorice din perioada comunistă. În realitate, arnăuţii erau mercenari balcanici care-şi câştigau existenţa, din generaţie în generaţie, angajându-se ca gărzi de corp a boierilor, domnitorilor.
Ei au reuşit chiar să-şi facă un renume în Europa ca trupe neregulate în armatele habsburgice sau ruseşti. Făceau parte inclusiv din poterele care vânau, în Ţările Române, hoţii la drumul mare, fiind principala forţă de menţinere a ordinii sau a privilegiilor de către elita politică românească.
Băieţii duri din inima Balcanilor
Originea arnăuţilor este relativ controversată. Şi asta fiindcă caracterul etnic al acestui corp de mercenari s-a pierdut odată cu secolul al XVIII-lea devenind un amalgam de luptători balcanici proveniţi din zone diverse.
Unii specialişti, printre care şi Nicolae Iorga, spun că arnăuţii erau la origine albanezi. Numele lor este de origine turcă, mai precis aşa le-ar fi spus otomanii, comunităţilor de arbănaşi din munţii Albaniei. Bogdan Petriceicu Haşdeu spunea că aceşti arnăuţi erau faimoşi pentru calităţilor lor militare încă din timpul Imperiului Bizantin, fiind mai apoi integraţi, ca trupe neregulate, în oştile otomane.
Arbănaşii erau comunităţi de păstori, din rândul cărora au început să se ridice adevăraţi profesionişti ai mânuirii armelor. Din tată-n fiu au transmis acest meşteşug aducător de venituri consistente, mai ales atunci când nimereau de partea cui trebuia. Iniţial au avut rol de trupe care asigurau paza drumurilor şi a diferitelor obiective, urmând ca mai apoi, după ce le-a crescut faima, dar şi dorinţa de câştig, să părăsească Albania şi să se angajeze ca mercenari în diferite armate europene sau în zona otomană.
De exemplu, aceştia au ajuns ca mercenari şi până în Italia, Rusia, Sfântul Imperiu Romano-German şi evident Ţările Române. O parte dintre ei au ajuns faimoşi şi au dobândit averi consistente precum Mercurio Bua sau familia Coci din care provenea şi domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Erau luptători duri, buni în lupta corp la corp, dar şi cu armele de foc.
Cu timpul, mai ales odată cu secolul al XVIII-lea, arnăuţii şi-au pierdut caracterul etnic. Adică nu mai erau exclusiv albanezi, ci o varietate de etnii balcanice dar care împărtăşeau acelaşi echipament, stil de luptă şi specializarea, mai ales de gărzi de corp şi de poteraşi, de menţinere a ordinii în slujba liderilor politici.
„Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea termenul de «arnăut» s-a golit treptat-treptat de conţinutul său etnic, el sfârşind prin a desemna pe orice lefegiu, orice mercenar de origine sud-dunăreană albanez, sârb, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec care purta veşminte «arnăuţeşti» adică albaneze şi se afla în slujba domnilor fanarioţi”, preciza Claudiu Neagoe în „Arnăuţii în Ţările Române (secolele XVIII-XIX)”.
Aşa cum sunt descrişi în mărturiile privind corpurile de arnăuţi din Principatele Române aceştia aveau un echipament preponderent oriental, cu hanger, pistoale şi flintă.
„Îmbrăcămintea lor este întrutotul cea turcească. Capul este ras tot şi acoperit cu un fel de căciulă polonă, haina de deasupra e cam şuie şi îndeobşte tivită cu galben şi castaniu”. Fiecare arnăut „este înarmat cu o flintă (....) în spate are o cartuşieră, la brâu are până la două trei pistoale, un cuţit lung sau hanger, un iatagan, o secure, un ciocan mic cu coadă lungă”, îi descria naturalistul francez Baltazar Hacquet pe arnăuţii de la curtea lui Manole Giani Ruseţ, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, citat în lucrarea lui Claudiu Neagoe, „Arnăuţii în Ţările Române (secolele XVIII-XIX)”.
Bodyguarzii domnitorilor şi boierilor
Arnăuţii deveniţi celebri pentru calităţile lor militare au ajuns preferaţi de domnitorii fanarioţi, pe filieră otomană, drept gardă de corp sau mică unitate militară pentru protecţie personală sau instaurarea ordinii publice. Fanarioţii au venit însoţiţi de sute de arnăuţi pentru a fi protejaţi de comploturile boiereşti, dar şi de furia mulţimii atunci când luau măsuri nepopulare.
Cu toate acestea, arnăuţii albanezi sunt atestaţi, încă din timpul lui Antioh Cantemir, în garda domnească. Nicolae Mavrocordat, unul dintre primii domnitori fanarioţi avea însă să organizeze aceste contigente de arnăuţi şi să le ofere un statut oficial de gardă domnească. În scurt timp, moda de a se înconjura de arnăuţi sud-dunăreni a fost preluată de toţi marii dregători şi de boieri, mai ales pentru asigurarea pazei personale, pentru a intimida supuşii dar şi pentru a asigura ordinea pe domenii.
„Făcând referire la oastea Ţării Româneşti de pe vremea fanarioţilor, colonelul rus Ivan Petrovici Liprandi (1790-1880) avea să menţioneze faptul că, înainte de 1821, fiecare domn fanariot, venit de la Istanbul în scaunul de domnie de la Bucureşti „se înconjura (în afară de un anumit număr de turci pe care-i aducea cu sine de la început) de o gardă de mercenari cunoscuţi în ţară sub numele de arnăuţi, compusă din sulioţi, albanezi, greci, macedoneni şi alţi oameni de la munte, ca bulgari, sârbi şi alte naţiuni”.
El intra aşadar în Ţara Românească „înconjurat de o pază de mercenari care era compusă din oameni cunoscuţi sub numele generic de arnăuţi” care trebuia să asigure securitatea persoanei domnului „de un eventual atentat din partea poporului”, arată Claudiu Neagoe în aceeaşi lucrare.
Alţi călători prin Ţările Române îi descriu pe arnăuţi drept aventurieri ajunşi în serviciul domnitorilor şi dregătorilor, adunaţi în contingente impresionante şi cu aspect cât de poate de fioros, din punct de vedere marţial, cu haine flamboaiante de sorginte orientală şi înarmaţi până în dinţi.
Arnăuţii erau prezenţi în societatea românească din aceea vreme şi aveau uneori imaginea unor balcanici pătimaşi care aprindeau şi inimile femeilor, dar inspirau şi teamă. „Nu cumva aceşti turci şi arnăuţi, într-ascuns uniţi cu pazvangii, n-adastă vreme îndemănatică ca deodată să năvălească cu toţii pe toate părţile să ne jefuiască, să ne robească…”, îşi exprima îngrijorarea Zilot Românul.
Plata bună pe care o primeau dar şi statutul de gardă domnească a atras mulţi arnăuţi în Ţările Române. Astfel la finele secolului al XIX-lea, Vodă Mavrogheni avea peste 4000 de arnăuţi în slujba sa. Totodată arnăuţii sunt descrişi drept iuţi la mânie, cruzi, dar loiali celui care-i angaja şi pe deasupra foarte curajoşi şi buni la luptă.
Vânătorii de haiduci
Pe lângă paza domnitorilor, activitatea arnăuţilor a fost diversificată. Au fost constituiţi în adevărate contingente folosite pentru vânătoarea răufăcătorilor, în special a haiducilor şi a altor tâlhari la drumul mare. În plus erau folosiţi pentru asigurarea ordinii în târguri.
Cei mai experimentaţi şi de încredere arnăuţi au devenit acei căpitani de târg sau „buluc-başa” însărcinaţi cu paza târgurilor, podurilor, dar şi cu prinderea tâlharilor. Fiecare astfel de căpitan avea în subordine 60 de arnăuţi cu ajutorul cărora menţinea ordinea sau vâna haiducii. Este cunoscut ordinul dat de Vodă Mavrogheni în 1787 tuturor ispravnicilor să trimită arnăuţii să caute şi să găsească toţi răufăcătorii din ţinuturi.
Arnăuţii au ajuns să aibă o faimă proastă în rândul populaţiei mai ales fiindcă slujeau la domnitorii fanarioţi care spoliau populaţia pentru a achita obligaţiile către Imperiul Otoman dar şi pentru a-şi recupera banii cheltuiţi pentru obţinerea domniei. Iar arnăuţii se ocupau de multe ori cu pedepsirea sau jefuirea celor care se sustrăgeau de la birurile împovărătoare. În plus, erau cei care reprimau sângeros orice încercare de revoltă.
De exemplu, în anul 1820, domnitorul Scarlat Callimachi, în Moldova, a pus arnăuţii să tragă în norod. În 1821, profitând de mişcarea eteristă, dar şi tulburările produse în Principate, arnăuţii, rămaşi fără slujbă, au prădat cumplit satele şi domeniile boierilor din „partida naţională”, în căutare de avuţii.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Istoria inedită a unei biserici din Târgovişte, construită de „Mirco mare căpitan de lefegii”
Se încarcă comentariile...
