Cea mai controversată decizie a mareşalului Antonescu. De ce a trimis trupele româneşti peste Nistru

Soldaţi români la Cotul Donului FOTO www.cotuldonului.wordpress.com

Probabil cel mai controversat moment al participării României la Al Doilea Război Mondial a fost trecerea Nistrului în vara lui 1941. Este considerată una dintre marile erori ale mareşalului Antonescu şi a costat viaţa a peste 100.000 de soldaţi.

Participarea României în Al Doilea Război Mondial a fost marcată de o serie de momente controversate. Cel mai important dintre acestea a fost provocat de decizia mareşalului Antonescu de a trimite trupele române peste Nistru şi a continua războiul pe teritoriul URSS. 

Este o decizie controversată şi amplu dezbătută cu argumente pro şi contra. Pe de o parte, este considerată o gravă eroare şi o misiune sinucigaşă pentru soldaţii români prost echipaţi mai ales cu armament anti-tanc, iar de cealaltă parte a fost văzută ca o decizie pe care Antonescu nu o putea evita din cauza alianţei cu Germania Nazistă. 

Rezultatul trecerii Nistrului şi luptele duse în stepele ruseşti a fost însă dezastros pentru armata română, înregistrând cele mai umilitoare înfrângeri din istoria sa.  

„Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în toamna lui 1939, Regatul României avea să ajungă într-o situaţie umilitoare şi disperată. În vara lui 1940, România Mare se destrăma sub ochii neputincioşi ai lui Carol al II-lea şi ai guvernului său. 

Deşi, Marea Britanie şi Franţa, aliaţii tradiţionali ai României au promis că vor interveni în cazul în care integritatea teritorială a statului român, dar şi a celui polonez, va fi afectată, cele două mari puteri vestice au privit cu pasivitate cum Polonia este cucerită de Germania Nazistă, iar România era ruptă bucăţi în vara lui 1940. 

După ce Germania Nazistă şi Rusia Sovietică şi-a dat mâna pe sub masă, printr-un pact de neagresiune în vara lui 1939, soarta României a fost pecetluită, fiind la cheremul celor două puteri totalitare. Prin ultimatumul din 26 iunie 1940, URSS lua României Basarabia şi Bucovina de Nord. Mai apoi, în august, prin dictatul de la Viena, Hitler îşi mulţumea aliatul din Ungaria şi îi dăruia Transilvania de nord-vest. În cele din urmă, în septembrie, tot Hitler a oferit Bulgariei Cadrilaterul. 

În faţa dezastrului, Carol al II-lea abdică, locul său fiind luat de Mihai I, tânărul său fiu. Şef al statului, de facto, ajunge mareşalul Ion Antonescu, un militar de carieră, deosebit de apreciat pentru calităţile sale, cel puţin în zona armatei. Antonescu vede ca singură şansă pentru România apropierea de unul dintre călăii săi. Este vorba despre Germania nazistă. Mareşalul şi-a motivat decizia alianţei cu Germania Nazistă, prima mare decizie controversată a lui Antonescu, prin dorinţa de a recupera teritoriile pierdute în vara lui 1940. 

Se baza că luptând alături de nemţi împotriva ruşilor, va reuşi să recupereze Basarabia şi Bucovina de Nord, totodată sperând că va fi recompensat de Hitler pentru efortul de război cu Transilvania de Nord-Vest. 

„Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu, motivându-şi decizia. 

Pe 22 iunie 1941, armata română se alătura trupelor Germaniei  în mare campanie din est. Prima operaţiune de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se numea „Operaţiunea München”. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 apare celebrul ordin „Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. A fost propriu-zis o decizie istorică care a pecetluit într-un fel soarta României. 

„Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi”, continua să-şi motiveze decizia Antonescu faţă de Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional-Ţărănist, chiar pe 22 iunie 1941. 

Problema cea mai mare era slaba pregătire a armatei române cu echipamente militare pentru o campanie de aşa anvergură. 

„România intra în cel de-Al Doilea Război Mondial mai nepregătită decât în 1916. Atunci, măcar, deficienţele armatei erau de ordin cantitativ, în înţelesul că exista o disproporţie numerică şi tehnică între România şi Puterile Centrale. Acum carenţele erau de ordin calitativ: noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide, la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia — deşi dispunea de un personal bine pregătit — era departe de a răspunde exigenţelor războiului”, se arată în „O istorie sinceră a poporului român” a istoricului Florin Constantiniu.

O campanie de succes, înaintea dezastrului

Decizia lui Antonescu, de a porni la război alături de Germania nazistă, interesată mai mult de resursele petroliere ale României, s-a dovedit în prima parte a luptelor, una inspirată. Măcar din punct de vedere al rezultatelor militare. Trupele româneşti, chiar aşa prost echipate, au reuşit să facă o impresie bună în primele luni. O parte a ofiţerilor nemţi erau impresionaţi de curajul soldaţilor români. Au fost lăudaţi chiar şi de Hitler.  

„Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinoza, la 12 august 1941, că trupele române sunt «absolut extraordinare» şi că generalul Antonescu «a făcut minuni»”, scria Constantiniu în lucrarea deja amintită. 

Într-o lună, trupele româneşti reuşesc să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord. Ba chiar, se descurcă şi în bătălia de la Odessa din august-octombrie 1941, ce-i drept cu pierderi mari. Pe lângă Basarabia şi Bucovina de Nord, în august 1941 prin acordul româno-german de la Tighina, România a ocupat şi Transnistria, un teritoriu între Nistru şi Bug. Urma însă o nouă decizie a mareşalului Antonescu, pe care nu avea cum să o mai justifice prin rezultatele de pe câmpul de luptă. 

Masacrul din stepele ruseşti şi o decizie controversată

După campaniile victorioase din Basarabia şi Bucovina de Nord, Antonescu şi-a atins obiectivele propuse şi declarate.  Hitler nu era însă dispus să se oprească aici. Războiul se încheia doar după înfrângerea adversarului. Liderul Germaniei naziste i-a cerut lui Antonescu ca de altfel tuturor aliaţilor implicaţi pe frontul de Est să se pregătească pentru continuarea ofensivei. 

Propriu-zis şeful statului român era pus în situaţia de a decide trimiterea armatei dincolo de Nistru. Era o decizie dificilă pentru că Nistrul era şi o graniţă a unor garanţii politice şi militare. Dacă până şi SUA acceptase recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, trecerea Nistrului, reprezenta o agresiune nejustificată. În plus, soldaţii români nu mai puteau face faţă, din punct de vedere logistic forţei militare sovietice comasată pentru o contraofensivă disperată. Şi asta în condiţiile în care nu aveau arme anti-tanc. În plus, trupele româneşti erau epuizate după luptele de la Odessa şi fără niciun fel de motivaţie.  

Cu toate acestea Ion Antonescu ia decizia de a trece Nistrul relativ uşor, fără să se consulte cu liderii partidelor politice. Cunoscând starea armatei, decizia de a trece Nistrul a fost criticată de zeci de generali, îndepărtaţi mai apoi din armată, iar şeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici şi-a dat demisia motivând că prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”. Şi asta în condiţiile în care Antonescu trimitea 15 divizii în Rusia, lăsând ţara complet vulnerabilă. 

Hitler i-a promis lui Antonescu că trupele româneşti vor primi echipamente şi arme dar îl asigura din nou pe mareşal că va primi înapoi şi Transilvania de Nord-Vest. „La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare lui Ion Antonescu în care îl informa despre intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerându-i să trimită atât trupe cât mai numeroase, dar şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române, participante la viitoarea campanie, cu armament german. 

Führer-ul mai scria că Mussolini a promis, la rândul său, să trimită pe frontul de est un număr mai mare de divizii pentru a participa la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea „că şi ceilalţi aliaţi ai noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemat sfârşitul naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”, scria Petre Otu în revista ”Historia”. 

Cu toată opoziţia marilor lideri politici români, cu criticile din sânul Armatei şi demisia şefului Marelui Stat Major, Antonescu a trimis peste Nistru, numai pentru bătălia de la Stalingrad, un sfert de milion de soldaţi români. Inevitabil a urmat dezastrul. Venirea timpurie a iernii a împotmolit ”războiul fulger” german, iar trupele româneşti total nepregătite au suferit de frig. 

„Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”, se arăta într-o anchetă desfăşurată după înfrângerea catastrofală de la Cotul Donului şi citată de revista „Historia”. 

A urmat ofensiva din 1942, cu un început promiţător pentru nemţi şi români, fiind cucerite peninsula Kerci, Sevastopol şi Harkov. După bătălia pentru Stalingrad, ruşii au organizat o puternică contra-ofensivă. Se numea Operaţiunea Uranus. Pe 19 noiembrie 1942, după o oră de bombardamente, cu 3.500 de piese de artilerie, asupra liniilor germane şi ale aliaţilor, trei armate ruseşti s-au năpustit asupra liniilor germane pentru a le prinde ca într-un cleşte. 

Armata a III-a română era dispusă, în Cotul Donului, între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk, pe o linie de front întinsă pe 148 de kilometri. Avea 143.000 de soldaţi fără arme anti-tanc, prost echipaţi şi cu moralul la pământ. „La Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front”, scriau  Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu în cartea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“, apărută în 1999 la Editura Ion Cristoiu. 

Profitând de o ceaţă deasă, tancurile ruseşti pleacă în iureş către poziţiile româneşti. Armata a 3 a fost spulberată. După o lună de măcel, Armata a III-a nici măcar nu mai exista. Două divizii rămase nici măcar nu le-a fost aprobat ordinul de retragere şi au fost capturate. Armata a IV-a a fost la rândul său distrusă de contraofensiva sovietică. În Stepa Calmucă şi la Cotul Donului au pierit sau au dispărut peste 150.000 de soldaţi români. 

„Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi.(...) Au murit atunci şi dom’ locotenent colonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut”, mărturisea un veteran al luptelor de la Cotul Donului şi citat în lucrarea  „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească”, de Gheorghe Pârlea. 

A fost considerat cel mai mare dezastru din istoria militară a României. Divizii întregi cădeau în mâinile ruşilor, iar soldaţii trimişi în lagărele din Siberia. 

De ce a ordonat Antonescu trupelor să treacă Nistrul?

Prin prisma dramelor din stepele ruseşti şi a umilinţei îndurate de trupele româneşti, decizia lui Ion Antonescu de a continua războiul dincolo de Nistru este foarte controversată. Opiniile sunt împărţite. Sunt inclusiv specialişti care spun că Antonescu nu putea evita angajarea cu inamicul dincolo de NIstru, tocmai din cauza alianţei militare pe care o avea cu Hitler. 

„Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris”, precizează Florin Constantiniu în 1O istorie sinceră a poporului român”. 

De altfel mareşalul a invocat şi motivele care ţin de onoare personală, militară şi politică. „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”, preciza Antonescu.

La rândul său Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri preciza că trecerea Nistrului avea la bază raţiuni militare şi politice. „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”., preciza acesta ministrului german la Bucureşti. 

Dacă se pot găsi argumente pentru justeţea deciziei continuării războiului, pentru români, dincolo de Nistru, modul în care a fost trimisă armata română să lupte nu mai poate avea niciun fel de explicaţie.  

Trecerea Nistrului este considerată de unii pripită, fără garanţii sigure din partea Germaniei şi cu o armată echipată necorespunzător, carne de tun. 

„Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cât se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedindu-se complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri când tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti”, preciza Petre Otu în articolul „Secvenţa românească a bătăliei de la Stalingrad” din revista „Historia”.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Românul care a devenit cel mai vârstnic general în viaţă din lume. A venit pe jos din Rusia, în Al Doilea Război Mondial

Armata SUA încă încearcă să identifice zeci de aviatori morţi la Ploieşti, în atacul îndrăzneţ asupra „benzinăriei lui Hitler”