Arma cu care dacii i-au terorizat pe romani. Cum şi-au reinventat legionarii echipamentul pentru a putea face faţă
0Pentru războaiele dacice, romanii au fost nevoiţi să se pregătească temeinic. Studii istorice arată că războinicii daci, înarmaţi cu o armă feroce, i-au făcut pe legionarii romani să apeleze la inovaţii în echipament, dar şi la reutilizarea unor tehnologii militare la care renunţaseră. De altfel, confruntarea cu dacii a lăsat traume adânci pentru legionarii romani.
În iarna anului 86 d Hr, războinicii feroce ai bătrânului rege dac Duras treceau Dunărea şi făceau prăpăd în provincia romană Moesia. Din acel moment, între daci şi romani nu a mai fost niciodată, cu adevărat, pace. Perioadele de linişte şi armistiţiile firave nu au fost decât şanse pentru ambele tabere de a se fortifica şi înarma pentru noi conflicte din ce în ce mai violente, culminând cu marile războaie daco-romane din 101-102 d Hr şi 105-106 d Hr.
De altfel între geto-daci, printre cele mai temute şi puternice triburi barbare din spaţiul balcano-pontic, şi romani, stăpânii lumi, exista un conflict mocnit, de secole. Împăraţii romani de la începutul erei creştine i-au considerat mereu pe daci, un pericol pentru imperiu. Incursiunea devastatoare din anul 86 d Hr şi luptele din 87-88 dHr, marcate şi de o înfrângere dezastruoasă a romanilor, dar mai ales pacea umilitoare pentru romani din 89 d Hr, i-au convins pe ”stăpânii lumii„ că ameninţarea dacică, trebuia eliminată, iar zona nord-danubiană, pacificată.
Războaiele lui Traian cu dacii, au fost mult mai grele decât au fost ilustrate de obicei în istoriografia europeană. Iar acest lucru este ilustrat de eforturile deosebite făcute de visteria imperială pentru acest conflict, atât în echipamente, forţe armate comasate pentru acest război cât şi în infrastructură militară ”Cheltuielile făcute de Traian pentru acest război arată faptul că dacii reprezentau o ameninţare mult mai serioasă decât îşi imaginează mulţi dintre cercetătorii moderni”, scria Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”.
Arma horror a dacilor care dădea coşmaruri romanilor
Geto-dacii erau triburi deosebit de războinice, cel puţin aşa sunt descrişi de autorii antici. Erau luptători robuşti şi căliţi probabil în lupte inter-tribale şi coflicte de frontieră. Romanii le-au cunoscut forţa şi priceperea războinică. După moartea lui Burebista diverişi basilei barbari îşi aruncau războinicii în expediţii de pradă pe teritoriul provinciilor romane şi pustiau în special la sud de Dunăre, atunci când fluviul îngheţa. Apoi se retrăgrau în creierii munţilor. „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile.
Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria istoricul latin Annaeus Florus. Romanii au cunoscut cel mai bine priceperea războinică a dacilor, în războaiele din 87 d hr şi 88 d Hr. În primul caz,la Tapae, armata romană condusă de Cornelius Fuscus a fost pur şi simplu măcelărită de războinicii daci. Barbarii au capturat maşinile de război şi steagurile de luptă ale romanilor, o dezonoare greu de acceptat.
În anul 88 d HR, Tettius Iulianus a fost trimis cu o nouă forţă armată pentru a-i îmblânzi pe daci. Lupta a fost dată tot la Tapae, iar romanii au câştigat de această dată. A fost însă o victorie deosebit de costiistoare mai ales în vieţi omeneşti. Bătălia a fost un adevărată baie de sânge. Romanii au rămas impresionaţi mai ales de o armă dacică, care în mâinile unui războinic priceput şi sălbatic, devenea o maşină de ucis teribil de eficientă. Se numea falx dacica şi era o lamă curbă de metal cu dimensiuni ce variau între 40 şi 68 de centimetri, prinsă într-un mâner. Se spune că aceste arme erau mânuite cu două mâini, fără echipament defensiv de genul scuturilor şi erau folosite de războinici de elită care deschideau lupta în primele rânduri şi semănau teroare în liniile inamice. Cu o asemenea armă, un războinic de elită putea să amputeze mâini, picioare, capete. ”Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului”, scria arheologul Cătălin Borangic în articolul „Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica”, apărut pe cclsebes.ro.
Totodată acelaşi specialist precizează că doar războinicii profesionişti, special antrenaţi puteau să folosească eficient această armă devastatoare. Folosirea acestei arme este dovedită mai ales documentar, fiind bine reprezentantă pe monumentul de la Adamclisi. Descoperirile arheologice sunt destul de rare, dar au fost găsite câteva lame ale acestei arme teribile. Printrele cele mai importante descoperiri au avut loc la Sarmisegetusa. Aici au fost găsite o serie de lame de săbii curbe, care putea ajungeau şi la un metru lungime. De altfe dacii foloseau o serie întreagă de arme curbe, între care se distinge această sabie curbă uriaşă, fiind considerată una dintre cele mai eficiente şi temute arme curbe folosită în antichitate în acest areal balcanic. Specialişti precum Lepper sau Frere spun că dacii s-au dovedit a fi ” tulburător de bine organizaţi şi de războinici”, ceea ce dubla efectul acestor arme curbe. Totodată pentru legionarii romani, amintirea acestei arme teribile a rămas neştirbită. ” Soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, dupa grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”, scria Cornelius Frontinus.
O întreagă revoluţie a armamentului pentru a face faţă dacilor
Pentru a limita efectele devastatoare ale armelor curbe dacice, armata romană a trebuir să realizeze inovaţii în domeniul echipamentului de protecţie folosit în luptă. ”Falx-ul i-a determinat pe romani să efectueze numeroase schimbări în echipamentul militar. Au introdus o piesă de armură, nefolosită anterior, ”manica”, au îmbunătăţit coiful roman şi s-au reîntors la forme modificate de lorica hamata şi lorica squamata, special pentru aceste campanii contra dacilor”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”.
”Manica” era propriu-zis o mânecă din lame de metal. Propriu-zis apăra partea exterioară a braţului, de la încheietura mâinii până la umăr şi era confecţionată din lame de fier. Manica era prinsă de braţul soldatului cu o serie de curele din piele. Manica a fost folosită de gladiatori în luptele din arenă. Această protecţie este atestată de Tacitus atunci când vorbeşte despre echipamentul gladiatorilor de origine galică, numiţi ”crupelarius”şi trimişi să lupte împotriva legionarilor romani, în timpul revoltelor lui Florus şi Sacrovir în 21 d HR. Acest tip de echipament pătrunde sporadic în armata romană, mai ales în cazul trupelor staţionate pe Rin şi care luptau împotriva germanilor. Pietrele funerare ale lui Sextus Valerus Severus şi Gaius Annius Salutus ambii legionari din Legio XXII Primigenia staţionaţi la Mainz, îi prezentau cu manica. Totodată a fost folosită sporadic şi în cazul auxiliarilor, tot pe limesul renan şi de trupele de cavalerie. Pentru războaiele cu dacii, această piesă de echipament a devenit însă indispensabilă soldaţilor, mai ales că putea să apere braţul contra devastatoarelor lovituri cu falx-ul. Un legionar cu manica luptând contra barbarilor poate fi văzut şi pe monumentul de la Adamclisi. Manica era purtată, evident, pe braţul folosit de legionarul roman pentru a înjunghia cu gladius. ”Este singurul moment în care această piesă de echipament a fost purtată cu regularitate de armata romană, arată efectele falx-ului dacic”, precizează Michael Schmitz. Totodată soldaţii romani au renunţat la folosirea armurii de tip lorica segmentata, relativ recent introdusă în armata romană la momentul războaielor dacice.
Era un tip de armură din lame de metal şi a fost înlocuită cu mai vechile modele de lorica hamata, adică cămaşa de zale, cu întărituri în zona umerilor. Totodată a fost reintrodusă pe scară largă loric squamata, un soi de armură din solzi de metal, folosită în general în timpul republicii romane. ”Aceste tipuri mai vechi de armură erau mai flexibile şi capabile să absoarbă şi să distribuie mai bine şocul loviturilor aplicate cu armele dacice, decât mai nou şi mai rigida lorica segmentata, constuită din plăci care strângeau tors-ul soldaţilor”, precizează Schmitz.
Totodată, având în vedere faptul că războinicii daci puteau evita scutul cu ajutorul armelor curbe şi cauza răni adânci la nivelul capului, coifurile au fost la rândul lor modificate. În aceea perioadă erau purtate atât modelul imperial galic cât şi cel imperial italic, adică căşti din metal, cu protecţie la nivelul feţei, cu urechile descoperite, dar protejate de anumite apărători şi deasemenea cu protecţie în zona cefei. Pentru o mai bună protecţie coifurile au trebuit ranforsate, în parte din faţă, cu bare de metal, care să absoarbă şocul loviturilor, dar şi cu bare de metal în formă de cruce, pe calota coifului. Mai mult decât atât, apărătoarea din zona cefei a fost dublată, protejând inclusiv umerii.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
