De unde au apărut măsurile perfecţiunii, 90-60-90, şi cât de importante sunt: „Aceste dimensiuni nu sunt un mit, dar sunt rar întâlnite“
0
În fiecare perioadă istorică, frumuseţea a fost asociată cu anumite caracteristici fizice. Dacă în 1600 femeile plinuţe erau considerate frumoase, în prezent mulţi dintre designeri încă se ghidează după măsurile perfecţiunii „90-60-90”.
În perioada renascentistă şi barocă erau considerate frumoase femeiele uşor plinuţe, cu forme. Formele rubensiene nu erau asociate numai cu frumuseţea, ci şi cu bunăstarea şi cu sănătatea, permiţându-i femeii să ducă o sarcină la bun sfârşit.
În 1800, în era victoriană, se impune talia de viespe şi şoldurile mai proeminente. Femeile au început să „abuzeze” de corset, menit să le facă talia să pară cât mai subţire, iar şoldurile cât mai proeminente. Perioada interbelică aduce în atenţie femeia slabă, fără forme. De unde a apărut măsura perfecţiunii 90-60-90 (bust, talie, şolduri), după care se ghidează marii designeri ai lumii încă din anii `60? Se pare că stardardul este asociat cu un „personaj” care a făcut istorie. Este vorba despre celebra păpuşă Barbie. Standardul frumuseţii pare să fie încă actual, fiind intens promovat de revistele de profil.
În România standardul frumuseţii a apărut după Revoluţie, fiind adus tocmai de revistele de modă. Deşi mulţi designeri încă mai ţin cont de aceste standarde, lumea modei este mai deschisă la „derapaje”, ajungând să se impună şi manechine şi modele care nu îndeplinesc în totalitate aceste criterii.
„Regulile au fost făcute să fie încălcate, nu-i aşa?”
Printre manechinele care au reuşit să se impună deşi nu au chiar dimensiunile „perfecţiunii” se numără bistriţeanca Ficaa Bălăncan. „În ceea ce priveşte modelele, ei, bine, s-au impus nişte cifre încă de la început: trebuie să ai dimensiunile de 90/60/90, trebuie să ai o anumită înălţime, o anumită vârstă şi totul se traduce în sume. Numere peste tot. Însă regulile sunt făcute să fie încălcate, nu-i aşa? Dacă o fată are faţa ca o păpuşă Barbie, atunci i se va trece cu vederea că poate nu are peste 1,76 şi e mai lată în şolduri. Garantez. Poate face campanii pentru cosmetice, pentru bijuterii şi reclame cu nemiluita. Eu nu am avut niciodată aceste dimensiuni şi tot am reuşit să lucrez în industrie. Am spatele foarte mic şi poate dacă mi-aş face un implant mamar exagerat (o cupă D) aş reuşi să bifez un 90 în bust. În ciuda acestui aspect, am prezentat şi am pozat în lenjerie fără să fac o notă discordantă pe lângă colegele mele mai înzestrate la acest capitol. Majoritatea modelelor fie se bucură de un metabolism rapid, fie îşi corectează pe parcurs obiceiurile alimentare proaste şi reuşesc să rămână în dimensiunile ideale sau undeva pe aproape”, explică Ficaa.
Bistriţeanca mai spune că este conştientă că se exercită o presiune asupra femeilor ca să arate într-un anumit fel, însă fetele şi femeile pot să „înşele” ochii celor care le privesc tocmai cu ajutorul hainelor care, bine alese, pot da impresia dimensiunilor ideale.
Designerul Veronica Frişan spune că, deşi 90-60-90 încă reprezintă dimensiunile perfecţiunii, acestea sunt, culmea, rar întâlnite la manechine, cel puţin la cele din România. „Dimensiunile de 90-60-90 nu sunt un mit, dar sunt rareori întâlnite, iar conformaţiile sunt diverse, nu trebuie să ai neapărat aceste mărimi pentru a avea un corp frumos sau un corp bine definit. Dacă suntem înzestrate de la mama natură avem noroc, dar nu este o cerinţă sau un must-have pentru manechine. Pe lângă corpul de mărime S, conform standardelor pentru prezentările de modă sau shooting-uri de fashion, unul dintre aspectele foarte importante este fizionomia feţei, care trebuie să indice atitudine, fermitate, alături de un corp bine îngrijit şi definit. Având toate aceste calităţi, nu se mai ţine cont de mărimile aşa-zis dorite 90-60-90”, precizează Veronica Frişan.
Potrivit bistriţencei, pentru designeri este mai importantă atitudinea, fizionomia şi siguranţa corpului decât ca manechinele să aibă măsurile ideale.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
