Povestea bătrânei care şi-a trimis copiii la facultate vânzând cergi. „Le luai de-a umăr şi te duceai pân' tătă ţara“
0Cergile din Săpânţa sunt recunoscute atât în România, cât şi în străinătate. De cum intri în comună, pe stânga ori pe dreapta nu ai cum să ratezi porţile ornate cu diferite obiecte de lână, cergi, cuverturi pentru pat ori trăistuţe. Iar în multe situaţii, la poartă stă şi o bătrână cu caierul.
Tanti Maria Bodnar are 87 de ani şi obişnuieşte să stea zilnic la poarta casei sale şi să toarcă lână. Pe gardul gospodăriei se află întinse cergi, acele pături călduroase din lână, apreciate în toate ţara şi peste hotare. Este imaginea pitorească de care turiştii străini veniţi în vizită se îndrăgostesc pe loc. Însă, în spatele acestui tablou se află povestea de viaţă a unei femei care şi-a ţinut familia din munca ei: torsul lânii şi vânzarea produselo din lână.
De cum intri la ea în curte, îţi oferă spre vânzare diferite obiecte, mai mari sau mai mici, mai scumpe sau mai ieftine. Experienţa ei de viaţă îşi arată utilitatea în aceste situaţii. Măsoară din ochi rapid puterea noastră de cumpărare şi ne oferă nişte lucruşoare mai mărunte. ”Am trăistuţe cu <sare şi piper> (model pepit, n.r.), hanorace. Văzut-ai aşe oareunde? Spune driept că n-ai văzut!”, spune tanti Maria. Nici n-am avut cum să vedem, în special aşa o vânzătoare bună şi energică, la o vârstă atât de înaintată.
„Api le luai de-a umăr şi te duceai de-a lungu’, pân’ Bucureşti, pân’ Piteşti, pân tătă ţara“
Bătrâna ne povesteşte apoi că nu poate să stea şi să nu facă nimic, e o fire aspră, energică şi are un simţ al umorului ieşit din comun. Toată viaţa a trăit din prelucratul lânii şi a vândut tot ce a produs. Cu toate că a fost o muncă destul de dificilă, nu pare să-i fi ştirbit ceva din vervă. Într-un dialect pur moroşenesc, bătrâna începe să îşi depene o serie de amintiri de pe vremea când mergea prin toată ţara pentru a-şi vinde produsele.
”Amu tânerii-s deştepţ, nu-s proşti cum o fo’ mai demult, să lucreză pân’ apă şi ger, de îngheţa hainele pă noi iarna la vâltoare. Api le luai de-a umăr (cergile, n.r.) şi te duceai de-a lungu’, pân’ Bucureşti, pân’ Piteşti, pân tătă ţara. Şi-api du-te pă străz până s-o găsî unu care a lua. Şi-api poartă-le aşa în spate, că ni se făcea p-aici, pe unde era baieru’ de la traistă, rană”, spune ea într-o viteză ce o face aproape greu de urmărit. Şi începe apoi să rememoreze traseele pe care le făcea, dând adevărate lecţii de orientare.
”O luam de la Mamaramureş pe la Vatra Dornei, pân’ la Botoşani apoi coboram în gios (jos, n.r.) la Roman, Iaşi, Vaslui, Galaţi, Brăila, în tăte oraşele. Mergeam cu trenu şi cu bilet luat pă o lună de zile, cu staţionare cât ai vrut. Te-ai dat gios şi ai vizat biletu’ şi te-ai suit când o init (venit, n.r.) altu’ tren şi te-ai dus mai departe. Stăteam câte tri săptămâni, câteodată patru. Şi avem nişte încălţări de gumă şi ni se făcea băşici pă picioare de la ele”, mai povesteşte octogenara.
Nu neagă faptul că era rentabil. În plus, îşi aduce aminte că atunci nu avea altă alternativă. ”Era musai, da’ ce-aveam de făcut? Era colectiv. Pământ de-ai avut, l-o luat. Salar n-ai avut, penzie (pensie, n.r.) n-ai avut. Ce-ai avut de făcut? En giudecă-te (ia judecă, n.r.) dumneta, de erai în situaţie, ce-ai fi făcut? Copii de crescut, la familie de făcut mâncare; nici pământ, nici salar, nici penzie, nici nimic. Pământ nu”, mai spune ea.
Prelucratul lânii, singura alternativă în timpul comunismului
Pe vremea comnismului, mai povesteşte tanti Maria, singura soluţie mai era de a munci la CAP, acele cooperative agricole de producţie ale statului. Însă condiţiile pe care le descrie o fac să pară mai mult muncă voluntară. ”Dacă ai mers la CAP, ai lucrat fără bani că o fo’ <norme negre>. Dacă ţ-or dat 15 ari de pămât a să ţî-l lucri pântu’ (pentru, n.r.) tine, o trăbuit să lucri 70 de norme negre, fără niciun ban. Ce chin o fo’ aici... amu îi bine. Ai tu grădina ta, pământu tău” mai spune ea, parcă revenind din amintirile pe care ni le-a împărtăşit.
În casa ei, cergile, trăistuţe,e, hanoracele tricotate din fir de lână gros, dar şi gubele sunt expuse ca într-un muzeu. Stând la poartă cu caierul pe care-l toarce, oferă trecătorilor o imagine idilică, astfel că nu puţini sunt turiştii care se opresc la poarta ei să o întrebe despre ce face. Gubele (haine din lână bărbăteşti) sunt atracţia oricărui turist şi chiar dacă nu le cumpără, mulţi vor măcar să-şi facă poze cu ele. ”O gubă o dau şi cu 400 de lei. Da cât lucru pă ie (ea, n.r.)... lucru şi o lună, de când torc firul şi îl ţes în război şi apoi o duc la vâltoare”, mai detaliază tanti Maria.
Din meşteşugul pe care îl mai practică şi acum şi-a înteţinut familia, iar fiul care e medic este acum mândria ei. Astăzi, chiar dacă are pământ, nu renunţă la prelucrarea lânii.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
