Aminitiri din comunism. Fosta fabrică de țesături Maratex, unde lucrau mii de angajate, majoritatea femei
0Fabrica de țesături s-a închis la câțiva ani după Revoluție, însă cei care au lucrat acolo încă își amintesc despre cum se trăia în vremea aceea. Întreruperile de electricitate frecvente, norma care trebuia realizată, dar mai ales de viața de zi cu zi și de tinerețea lor trecută.
Probabil că mulți dintre băimăreni încă își amintesc despre fosta fabrică de țesături Maratex și Filatura, care era întreprinderea alăturată. Câteva mii de oameni, majoritatea femei, lucrau acolo în perioada comunismului și câțiva ani după.
Fabrica de țesături Maratex a fost deschisă la începutul anilor ’70, ca urmare a faptului că orașul Baia Mare acumulase deja o masă destul de importantă de muncitori bărbați, care lucrau în industria minieră și cea de prelucrare a minereurilor. Munceau în această industrie grea o mare majoritate a bărbaților din Baia Mare și a localităților din jur, însă nu existau soluții pentru femei. Astfel că o fabrică de țesături, una de confecții, o filatură, veneau să ofere locuri de muncă și femeilor, ajustând, astfel, o problemă socială.
Ca și majoritatea industriei românești, țesătoria s-a închis la câțiva ani după Revoluție.
Reguli stricte pentru absolvenți
Fabrica a fost dată în folosință în 1972, ulterior aici fiind peste 7.000 de angajați. Întreaga unitate avea două filaturi de bumbac, o țesătorie și finisaj chimic.
Marea majoritate a angajatelor erau tinere, fiind proaspete absolvente ale liceului de profil din oraș ori ale școlii profesionale care pregătea muncitoarele în acest domeniu.
„Terminasem liceul în 1988. Cu diploma de Bacalaureat puteam să mă înscriu la facultate, dar aveam și o meserie. Eram țesătoare calificată cu categoria I bază. Așa se numea calificarea mea. Și pentru că nu am intrat la facultate, singura soluție era să mă angajez acolo unde aveam pregătire, respectiv la țesătorie”, povestește Ana Roman, fostă angajată a Maratex.
„Nu se putea să stai acasă, să nu faci nimic, după ce ai terminat școala, indiferent că erau liceu sau profesională. Pur și simplu nu exista această variantă pentr tinerii de atunci”, mai explică ea.
Băimăreanca, acum trecută de 50 de ani, mai povestește cum se muncea în întreprindere pe vremea comunismului.
Tehnologie mai simplă, dar eficientă
„Eu am lucrat destul de puțin acolo, pentru că a venit Revoluția și am avut alte oportunități. În cele din urmă m-am dus la facultate. Dar îmi amintesc foarte bine atmosfera de acolo. Fiecare muncitoare deservea opt sau nouă războaie de țesut”, își amintește ea. Apoi relatează despre munca pe care o făcea în secție. „Dacă se rupea un fir din țesătură, mașina se oprea automat. Muncitoarea trebuia să caute firul rupt, să-l lege și să repornească mașina de țesut. Pare greu, dacă te gândești că erau mii de fire, dar era o tehnologie relativ simplă, eficientă și nu era greu”, adaugă ea.
Și amintirile ei continuă cu volumul de muncă, care uneori era mult prea mare. „Îmi amintesc că aveam fiecare o matricolă, un număr care era trecut pe foaia de la capătul fiecărui război, un tabel unde se nota câți metri de pânză s-au realizat. Eram plătiți în funcție de realizări. Nu aveam pauză de masă. Exista o firăreasă – așa se numea - care le înlocuia, pe rând, pe fiecare dintre muncitoare, pentru a-și lua fiecare pauza de masă”, mai povestește femeia.
Zgomot infernal al mașinilor
În plus, mai spune ea, deseori erau întreruperi de electricitate. Acestea erau frecvente în ultimii ani din perioada comunistă și afecta nu doar consumatorii casnici, ci și întreprinderile precum Maratex. Băimăreanca mai relatează cum se întâmpla deseori să se ia curentul, uneori chiar în mijlocul nopții, iar pauzele durau de la câteva minute până la câteva ore.
„Mașinile de țesut făceau un zgomot asurzitor. În mod normal, trebuia să purtăm căști, dar nimeni nu le suporta pe urechi. O jumătate de oră după ce ieșeam de acolo nu auzeam nimic. Însă în momentele în care se întrerupea curentul, se făcea o liniște deplină în hala aceea. Dacă se întâmpla în tura de noapte, rămâneam în întuneric. Era foarte ciudat. Iar apoi, repornirea mașinilor era o adevărată corvoadă”, își mai aminștete băimăreanca. „După ce venea curentul, abia mă dezmeticeam. Fiecare mașină trebuia repornită și reîncepea zgomotul asurzitor.”
Evenimente sărbătorite prin muncă
„Îmi mai amintesc cât de în serios își luau toți munca.
Nu exista sâmbătă liberă. Din contră, îmi amintesc că în acea perioadă a avut
loc Congresul al XIII-lea al PCR, iar noi am muncit câteva duminici în cinstea
congresului. Munceam fără întrerupere, uneori săptămâni la rând. Dar, în
general, duminica era liber”, adaugă ea.
Întreprinderea numită Maratex a fost afectată prin anii ’80 de lipsa materiei prime, însă asta nu s-a resimțit în privința produselor de export, care erau mereu o prioritate, arăta în volumul „Baia Mare de altă dată”, semnată de Dorin Ștef.
Angajații fabricii aveau o masă la cantină, zilnic. Aproximativ 600 de abonați luau masa acolo, mai arată aceeași sursă.
În plus, la acea vreme, concediul de maternitate era de doar trei luni. Astfel, la trei luni după ce nășteau, femeile trebuiau să se întoarcă la muncă. Însă cum foarte multe nu aveau ajutor în privința celor mici, întreprinderea avea și o creșă, bebelușii erau îngrijiți.
Construită într-un mod unic
Întreprinderea Textila Maramureș - Maratex – a fost realizată în trei etape, arată un alt articol din aceeași publicație. Prima dată a fost realizată Filatura, apoi Ţesătoria de bumbac şi Filatura nouă. Zona în care a fost construită era, de fapt, o baltă mare acoperită de vegetație.
Aceeași sursă arată că la construcția fabricii s-au folosit singura dată grinzi de beton armat. „La această construcţie s-au utilizat pentru prima şi ultima dată în judeţ grinzi din beton armat posttensionat, cu greutatea de 42 tone. Aveam între 40 şi 120 de muncitori, în funcţie de stadiul lucrării, iar materialele de construcţie ne erau furnizate din ţară sau local; atunci se dorea independenţa totală a României” povestea în 2005, pentru aceeași sursă Victor Panţel, care a fost diriginte de șantier.
Aerul condiționat, pentru protejarea împotriva scamelor
Hala avea dimensiuni de 90/260 m şi avea amplasate uzine de aer, în două puncte, care preluau aerul exterior, îl purificau şi îl suflau, prin grinzi, în interior. „Aportul de aer proaspăt era contrabalansat de extragerea aerului plin cu scame prin canalele din pardoseală. Inversia circulaţiei naturale a aerului condiţionat era făcută pentru a proteja aparatul respirator, scamele rămase în urma prelucrării fiind extrem de uşor de inspirat”, mai arăta el atunci.
Foștii angajați, mulți dintre ei acum pensonari, își aduc aminte de acele vremuri, de tinerețe și de mersul vieții în întreprindere. „Când ești tânăr, oriunde ai fi, atmosfera e mai frumoasă. Aveam elan, perspectivă, idei, ca pentru orice început de drum”, spune Doru Dragoș, acum pensionar, unul dintre foștii angajați.
Deși avea o poziție oarecum privilegiată, fiind artist la bază, avea o responsabilitate destul de mare. „Așa au fost vremurile atunci. Maratexul avea două posturi de contextori (proiectarea țesăturilor) disponibile. Eu realizam modelele de țesătură. E o întreagă artă și știință”, spune acum artistul pensionar. Practic, ceea ce făcea el era să creeze acele modele care, ulterior, erau imprimate pe țesături. Pânza de bumbac realizată aici era, apoi vândută, în mare parte la export. Tocmai de aceea, modelele trebuiau să fie cât mai interesante și atractive pentru clienți.
Modelele, aprobate la București
Dar cum regimul comunist nu lăsa nimic la voia întâmplării, acele modele create de el – precum și de toți cei care aveau această meserie - aveau nevoie de aprobare „de la centru”. „Desenele trebuiau omologate. Ministerul Comerțului interior - ei practic dădeau aprobarea. Mergeam cu mapa, fiecare coleg își punea desenele și în funcție de cum erau avizate, își luau și banii. Totul ținea doar de gust. Dacă nu le plăcea, nu aprobau un desen. Era strict subiectiv”, explică el acum.
Asta, însă, era foarte important, deoarece acele desene imprimate pe țesătură erau, practic, cartea de vizită a fabricii. „De la noi (contextori, n.red.) pornea, ideile noastre se vindeau. Făceam desene pentru imprimerie, nu vindeam țesătura crudă. Iar desenul vindea sau nu o țesătură”, mai explică el.
Și pentru că totul era subiectiv, bărbatul își mai aduce aminte cu amuzament despre acele momente și de subiectivismul unei persoane care trebuia să-i aprobe modelele pentru imprimerie. „Aveam o directoare obtuză, dar avea o slăbiciune pentru bărboși. Eu pe vremea aceea eram bărbos, astfel că pe mine mă trimiteau mereu. Pentru că s-a prins șefa noastră cum stă treaba și mi-a spus: Dorule, de acuma ești abonat. Mergeam aproape lunar la București. Eram așteptat în gară, cu mapa și mă duceam cu ea la omologare”, mai povestește bărbatul, acum pictor, pensionar.
Se încarcă comentariile...
