Ce trebuie să facă părinţii când copilul are rezultate slabe la învăţătură. Drama elevilor deştepţi care nu se pot afirma
0Sub-performanţa şcolară este parte a unui simptom mai amplu de performanţă scăzută, dominat de o tendinţă de generalizare a individului de a evita responsabilităţile şi de lipsa persistenţei în răpuns la aşteptările ocupaţionale, interpersonale, educaţionale, spun psihologii. Părinţii şi profesorii pot urmări dacă elevii cu sub-performanţe se încadrează în anumite tipologii.
Părinţii şi profesorii sunt nemulţumiţi şi îngrijoraţi când copii au performanţă şcolară slabă pe o durată mare de timp, astfel îi trimit la o evaluare specială pentru a identifica cauzele dificultăţilor de învăţare sau existenţa unor tulburări psihologice, de exemplu tulburarea de deficit de atenţie, hiperactivitate etc.
„Sub-performanţa este evidentă la copiii şi adolescenţii care manifestă dificultăţi sociale, emoţionale şi comportamentale (Woodward şi Fergusson,2001), dar se poate manifesta şi la copiii fără probleme de sănătate mentală asociate, iar când este cronică poate fi considerată o problemă, un risc asemeni consumului de droguri, absenteismului, relaţiilor sexuale precoce ( Kazdin şi Weisz, 2003). Sub-performanţa poate debuta în adolescenţă la unii, dar şi în copilăria mică, s-a constatat că sub-performanţa academică este efectul direct al întârzierilor şi a dizabilităţilor în dezvoltarea emoţională şi socială apărute pentru prima dată în performanţa copiilor de 5 ani (Bernard, 2004)”, spune psiholog clinician specialist, psihoterapeut specialist, Ramona Pencea Irimie.
De asemenea, arădeanca ne explică ce înseamnă sub-performanţa.
„Iată cum poate fi definit acest sindrom: sub-performanţa înseamnă că performanţa şcolară a unui elev este mai mică decât am prezice după vârsta, abilitatea şi capacitatea elevului, respectiv observăm următoarele semne:
• Elevul nu acordă semnificaţie personală aspectelor legate de şcoală;
• Lipseşte motivaţia spre performanţă, astfel lipsesc abilităţile de a-şi stabili scopuri şi obţinerea succesului;
• Elevul obţine obţine scor mai bun la teste de abilitate decât la sarcinile şcolare;
• Are când rezultate bune, când scăzute, fluctuant, inconstant;
• Are rezultate bune la unele materii, slabe la altele;
• Dă dovadă uneori de abilităţi creative bune sau cunoştinţe şcolare, dar rezultatele sunt slabe;
• Sunt observabile caracteristicile următoare: teamă de eşec, stimă de sine scăzută, lipsa motivaţiei şi a efortului,
Lipsa încrederii în propriile forţe, scopuri scăzute sau farte ridicate(nerealiste), rebeliune, tehnici de învăţare neadecvate, lipsa unui program, a unei planificări a timpului (succesul se datorează, parţial, modului în care vă planificaţi timpul!), descurajare, răspunsuri impulsive la sarcini”.
Un studiu de follow-up a arătat că sub-performanţa şcolară este parte a unui simptom mai amplu de performanţă scăzută, dominat de o tendinţă de generalizare a individului de a evita responsabilităţile şi de lipsa persistenţei în răpuns la aşteptările ocupaţionale, interpersonale, educaţionale. Elevii urmăriţi au avut o probabilitate mai mică de a finaliza facultatea şi au manifestat o stabilitate maritală mai scăzută decât un grup de elevi de liceu cu potenţial mai scăzut, dar cu rezultate similare.
Părinţii şi profesorii pot urmări dacă elevii cu sub-performanţe se încadrează în următoarele tipuri:
1. Tipul rebel-agresiv (Whitmore, 1980), caracterizat prin convingerea „ nu mă puteţi obliga să fac acest lucru”, convinşi că ar trebui să facă numai ce doresc ei, altfel sunt irascibili, iritaţi. Părinţii acestor copii „se luptă” cu ei pentru a face temele sau alte sarcini normale pentru vârsta lor. Acest comportament disfuncţional are la bază modul în care părinţii şi-au educat copiii, iar slaba performanţă poate fi un mod de a-şi pedepsi părinţii pentru nedreptăţi reale sau imaginare:” le arăt eu lor!”
2. Tipul imatur-dependent-anxios (Bruns,1982), caracterizat prin neîncredere în forţele proprii, lipsa dorinţei de a face lucrurile singuri pentru că nu au fost lăsaţi sau învăţaţi să se descurce, atenţia este îndreptată spre reacţiile şi opiniile adulţilor, punând multe întrebări, stau în apropierea adulţilor pentru a simţi ocrotire, iar la şcoală arată frecvent ce au lucrat şi pun întrebări profesorilor din teama de a nu greşi. Au nevoie de atenţie, susţinere şi afecţiune, o nevoie bolnăvicioasă de aprobare, iar dacă adulţii nu-şi modifică modul de a-i educa, aceşti copii nu îşi vor dezvolta independenţa de a încerca lucruri dificile, nu vor şti să ia decizii, rămânând imaturi emoţional şi anxioşi.
3. Tipul neajutorat-descurajat-deprimat (Seligman, 1975), „imaturi” când au început şcoala, caracterizaţi prin stimă de sine scăzută, dificultăţi de învăţare, rămân în urmă şi nu ştiu să se susţină când au un eşec, proiectează un viitor fără reuşte importante bazându-se pe slabele rezultate obţinute până în prezent.
4. Tipul perfecţionist (Pacht, 1984), copii cu scopuri nerealiste, foarte ridicate, au credinţa că succesul, reuşita se obţin doar dacă „faci lucrurile perfect”, de unde riscul de a nu mai depune efort susţinut dacă anticipează că nu vor reuşi să facă perfect treaba. Se vor pierde în planificări, scenarii, dominaţi de teama că nu le va ieşi aşa cum vor, ceea ce-i va conduce spre o justificare iraţională când renunţă sau când nu reuşesc: „ dacă mă străduiam era perfect”. Dacă au cunoştinţă de vreo aptitudine deosebită sau un talent, vor fi performanţi doar în domeniile în care se pot folosi de acestea şi vor fi sub-performanţi în celelate domenii în care au slăbiciuni.
5. Tipul conformist la presiunea grupului (Bernard, 1997), caracterizat de teama de a nu fi respins de grupul din care face parte dacă învaţă sau îşi face temele. În societate putem observa că sunt promovaţi indivizi care nu pun preţ pe carte, studiu, şcoală, indivizi care se bucură de respect şi faimă, stilul de viaţă asociat sub-performanţei a devenit instituţionalizat ca sub-cultură pentru tineret. Americanii sunt şocaţi cât de venerat este Bart Simpsons după 20 de ani, personaj care poate fi numit prototipul elevului cu sub-perfomanţă. În România, copiii cu performanţe reduse spre slabe se unesc în grupuri şi pun etichete răutăcioase copiilor care învaţă şi citesc: „tocilari, şoareci de bibliotecă, ciudaţi etc.”. Dacă observaţi copii care încep să scadă la învăţătură, verificaţi cine sunt prietenii lor, ce educaţie au primit de la părinţi, ce aşteptări au părinţii acestora de la proprii copii, dar, mai ales explicaţi copiilor voştri că astfel de „prietenii” sunt otrăvitoare şi vor îngroşa rândul celor care îşi aruncă visele şi împlinirea alegând să ajungă adulţi complexaţi, iritaţi, imaturi emoţional.
6. Tipul toleranţei scăzute la frustrare (Knaus, 1983), caracterizat prin lipsa abilităţii de a tolera frustrarea. Copiii au fost numiţi „leneşi”, iritaţi, alergici la sarcinile şcolare grele, dar cu reuşite în celelalte domenii ale vieţii lor.
Greşeala este în modul în care au fost educaţi aceşti copii: părinţi supra-protectivi, permisivi, astfel, copii nu pot aştepta recompensa promisă dacă îşi îndeplinesc responsabilitatea, se vor văicări că este „prea greu, prea mult, nedrept şi nu pot suporta”. În faţa unui astfel de comportament disfuncţional, părintele face o greşeală când dă dreptate copilului, renunţă la cererea de a-şi face temele sau de a citi lecţiile etc. Unii părinţi oferă recompensa promisă înainte ca sarcina să fie îndeplinită de către copil, ceea ce-i întăreşte comportamentul neadecvat, copilul înţelegând:” de câte ori strig, spun că nu mai suport, nu mai pot, mama va renunţa să-mi ceară să fac aceste lucruri …obţin ce vreau eu!”
7. Tipul non-performanţă sau sindromul Peter Pan (Mandel şi Marcus, 1988), elevi motivaţi să facă orice este posibil să evite sarcinile şcolare, motivaţia este puternică pentru că nerealizând sarcinile nu li se vor da alte responsabilităţi şi se vor putea distra liniştiţi. Aceşti copii deşi sunt capabili şi au potenţial bun, au un comportament deficitar care le poate altera dezvoltarea psihică, emoţională dacă nu se intervine.
Principalii vinovaţi în această situaţie sunt stilul parental şi sistemul de convingeri al copiilor şi adolescenţilor. Părinţii ar fi de preferat să înveţe un stil blând şi ferm în locul stilului sever sau permisiv.
„Copiii cu credinţe iraţionale sunt copiii cu emoţii negative extreme: furie, depresie, anxietate etc. obiceiurile mentale negative au impact asupra motivaţiei şi asupra performanţei. Astfel, la cabinetul psihoterapeutului vin persoane care doresc să fie sănătoase mental şi fericite, care doresc să se auto-cunoască şi să se dezvolte personal obţinând performanţe în munca lor şi în viaţa lor. Înainte de a pune o etichetă negativă pe un copil, uitaţi-vă în oglindă. Înainte de a pedepsi aspru un copil, fiţi conştienţi că aşa îl învăţaţi să se pedepsească şi să pedepsească când va creşte”, mai adaugă Ramona Pencea.
Se încarcă comentariile...
