Cât costa un abonament la bordel acum un secol. Prostituatele câştigau de şase ori peste salariul mediu din România şi aveau o normă zilnică de cinci clienţi

Lucrătoare autorizate într-un bordel FOTO Arhivă

În perioada interbelică, prostituţia era o meserie ca oricare alta. Regulile după care funcţionau bordelurile şi obligaţiile prostituatelor erau stabilite prin acte normative. Damele din bordeluri aveau condicuţe de sănătate şi erau obligate să facă vizite medicale periodice. În casele de prostituţie nu aveau voie băieţi sub vârsta de 17 ani.

La începutul anului 1900, prostituţia în România era un fenomen obişnuit. Statiscile vremii arată că în evidenţele poliţiei figurau mii de prostituate care trăiau practicând, după reguli bine stabilite şi supravegheate de autorităţi, cea mai veche meserie din lume.

Regulile după care funcţionau bordelurile şi statutul prostituatelor făceau obiectul unor acte normative publicate în Monitorul Oficial. Scopul principal al monitorizării fenomenului era prevenirea bolilor infecţioase care puteau fi transmise de practicantele meseriei.

Prostituatele nu se găseau în secolul trecut la colţ de stradă sau în baruri. Regulamentele în vigoare interziceau practicarea prostituţiei în localuri, baruri sau hoteluri. Actele normative prevedeau şi sancţiuni, astfel că patronii crâşmelor care permiteau accesul damelor de companie printre clienţi riscau să se trezească cu afacerea închisă. Prostituţia era admisă doar în bordeluri. Nici acestea nu se puteau amenaja oriunde. Legile stipulau faptul că un bordel putea fi amenajat numai în case situate în vecinătatea grădinilor, a parcurilor sau a crâşmelor, nicidecum lângă şcoli sau biserici.

”Se vor considera case de prostituţie o casă în care locuiesc sau se adună una sau mai multe femei prostituate sub patronajul propritarei sau locatarei acestei case care este responsabilă pentru paza bunei ordine. Asemena se vor considera ca case de prostituţie locuinţele în care şed două sau mai multe prostituate impreună, fără a se afla sub patronajul unei dintre ele”, stabileşte un document publicat în Monitorul Oficial din noiembrie 1905.  

Primarul era cel care dădeau avizul pentru deschiderea unei case de prostituţie într-o localitate, iar municipalitatea era responsabilă pentru menţinerea unei evidenţe a localurilor de gen în Registrul caselor de prostituţie. Erau înscrise în registrul prostituatelor ”toate femeile care au fost supuse vizitaţiunilor medicale, din partea medicilor comunali, toate femeile majore care vor declara primarului că voiesc a exercita prostituţia, toate femeile majore a căror prostituţie va fi de notorietate publică”. 

După legile în vigoare, la începutul anilor 1900, prostituatele se împărţeau în două categorii: cele care locuiau singure şi cele care locuiau în case de toleranţă, sub supravegherea unei ”factoriţe”.

La scrierea în Registrul prostituatelor fiecare femeie primea un libret de sănătate. Prostituatele aveau obligaţia de a avea o condică personală, în care treceau atât vizitele medicale, cât şi numărul clienţilor. Clientul bordelului avea dreptul să ceară carnetul de sănătate pentru a vedea dacă dama de companie este la zi cu controalele medicale. Prostituata care nu respecta controalele la medic putea fi reclamată la poliţie şi risca interzicerea dreptului de a mai practica meseria. 

Băieţii sub 17 ani nu aveau voie în bordel

Regulamentul de funcţionare a caselor de prostituţie stabilea clar ce au voie să facă damele din casă şi cine nu are voie să intre în căminul lor. Prin lege se stabilea că ”băieţilor în vârstă mai mică de 17 ani nu le este permis a intra în case de prostituţie, iar femeile care dirig aceste case sut responsabile pentru executarea acestei prohibiţiuni”.

Prostituatele nu aveau voie să se expună în faţa casei sau în dreptul ferestrelor deschise. ”Perdelele ferestrelor vor fi întotdeauna lăsate în jos”, stabilea actul publicat în Monitorul Oficial din noiembrie 1905.

Din banii câştigaţi de prostituate, femeia care conducea casa nu putea opri decât cel mult jumătate pentru plata locuinţei, mâncare şi alte servicii.

Abonamente sau pe caiet

În perioada interbelică, o prostituată putea câştiga practicând cea mai veche meserie din lume până la 5.000 de lei lunar. Cu atât rămânea după ce îşi achita datoria către femeia care conducea casa de prostituţie. În condiţiile în care salariul mediu era de 800 de lei, meseria de prostituată era considerată una bănoasă. Ziua de lucru înseamna cinci clienţi. După regulile interne ale fiecărei case, prostituata avea dreptul să refuze anumiţi clienţi.

Bordelurile aveau clienţi fideli. Unele case ofereau abonamente şi reduceri, altele chiar ofereau serviciile pe datorie. Clienţii fideli care achitau serviciile în avans îşi puteau alege prostituata favorită. O noapte de amor însemna două numere. Un abonament costa 50 de lei şi includea zece numere. 

Orice prostituată putea renunţa oricând la meserie şi putea fi ştearsă din Registrul prostituatelor.În cazul în care se măritau şi făceau dovada actului de stare civilă, dar şi în cazul în care făceau dovada practicării altei meserii pentru susţinerea traiului, practicantele erau şterse din evidenţele autorităţilor.

De la meserie la infracţiune

O statistică din perioada 1927-1929 arată că în România practicau prostituţia cu acte în regulă peste 12.000 de femei. Meseria a fost scosă în afara legii în 1930, odată cu apariţia legii sanitare prin care casele de toleranţă erau desfiinţate.

Prostituţia a continuat însă să existe, chiar şi în afara legii. Statutul prostituatei a fost restabilit printr-un nou regulament apărut în 1943. Şase ani mai târziu, în 1949, au fost închise ultimele case de toleranţă din România. Prostituatele au fost trimise în Centre de reeducare pentru învăţarea unor meserii noi. Cele mai multe au sfârşit muncitoare în fabricile comuniştilor. Începând cu anul 1957, practicarea prostituţiei a fost considerată infracţiune, potrivit Codului Penal.