Secretele Masivului Cetate din Roşia Montană, locul unde peste 2000 de ani s-a sfredelit pământul în căutarea aurului
0Masivul Cetate din Roşia Montană a reprezentat pentru mai mult de 2000 de ani principalul „furnizor“ de aur din Munţii Apuseni. Până în 1971, exploatarea s-a realizat exclusiv în subteran. Pe vârful acestui masiv de la cota de circa 1000 de metri în jos au fost create de minerii antici cu focul şi apa, dalta şi ciocanul, celebrele ”curţi de aur”, imense şi impresionante goluri săpate în roca dură a vulcanului, monumente istorice.
Masivul Cetate este unul din principalele masive muntoase cu mineralizaţie auro-argentiferă din perimetrul minier Roşia Montană şi a fost exploatat intens atât în antichitate cât şi în perioadele medievală, modernă şi contemporană. Tot aici de-a lungul miilor de ani s-a sfredelit subteranul pe o adâncime de 400 metri, până la cota +655 metri şi tot în acest masiv în anul 1971 a început o exploatare minieră la suprafaţă ce a durat până în anul 2006.
Iniţial, vârful Cetate avea înălţimea de 1003 metri dar după 1971, masivul a fost ”nivelat” până la cota 910 metri, ca urmare a exploatării în carieră. Lucrările vechi din Cetate constau în principal din patru şantiere de exploatare de suprafaţă, verticale, de mari dimensiuni, denumite curţi de aur: Curtea I se întindea pe o suprafaţă de 2.400 metri pătraţi până la 60 metri adâncime; Curtea II - 1.200 metri pătraţi până la 50 metri adâncime; Curtea III - 600 metri pătraţi până la 50 metri adâncime; Curtea IV - 300 metri pătraţi până la 40 metri adâncime.
Proiecte pentru exploatarea în carieră
Accesul la aurul masivului Cetate din Roşia Montană era favorizat de altitudinea faţă de împrejurimi şi văile adânci din jurul lui. Au fost motivele principale, pentru care încă de la mijlocul anilor 1700 s-au făcut proiecte pentru exploatarea a părţii superioare a muntelui. Geologul Franz von Hauer propunea în 1851, în urma unei vizite de documentare la Roşia Montană, „exploatarea la suprafaţă a părţii superioare a muntelui şi realizarea unei singure instalaţii de prelucrare a minereului pe râul Arieş, care să înlocuiască cele 1.074 de şteampuri cu 7.086 de săgeţi, aparţinând băştinaşilor“, se spune în cartea „Roşia Montană, Cetatea de scaun a aurului românesc“, scrisă de Aurel Sîntimbrean şi Horea Bedelean.
Primele lucrări la suprafaţă după anul 1971
În viziunea unui alt geolog, M.Paffy, „Vârful Cetăţii constă dintr-o brecie specifică cuarţoasă, cimentată foarte puternic. Acest minereu este aşa impregnat cu aur, încât cu o instalaţie modernă se poate prelucra în întregime“, se mai arată în lucrarea citată. Au fost şi voci care au spus că, din cauza „metodelor primitive de prelucrare şi a lipsei de capital necesare, cantitatea de aur extrasă este mult inferioară cantităţii ce va trebui scoasă din acest deal“. Cele mai importante studii ale geologilor români despre bogăţiile din adâncurile masivului cetate s-au făcut în perioada interbelică, între 1933-1936. Preocupări majore au avut inginerii I. Lăzărescu, I. Marin, academicianul N. Petrulian şi fostul şef al exploatării de la Roşia Montană, Ilie Popa.
În urma unui studiu din 1955, ce poartă semnătura inginerului Aurel Popa, se spune că este „economic şi posibilă exploatarea la zi a masivului“. Lipsa banilor şi a datelor certe despre scoaterea aurului, au fost, probabil, motivele principale pentru care niciunul dintre proiecte amintite nu a fost pus în practică. Din vremea romanilor şi până la naţionalizarea bogăţiilor subsolului din 1948, perimetrul muntelui Cetate a fost împărţit într-o sumedenie de proprietăţi. Probările geologice de suprafaţă şi subteran, forajele şi probele tehnologice industriale s-au intenificat la începutul anilor 1960. În urma acestora, s-a reuşit o estimare mai aproape de adevăr a rezervelor aurifere, de la suprafaţă până la cota +910, în subteran. Au fost puse în evidenţă volume mari de rezerve de minereu aurifer pe suprafeţe mari ale masivului Cetate.
5 tone de explozibil folosite la o detonare
Proiectele au început să fie puse în practică din 1970, când s-a trecut la exploatarea de suprafaţă a Cetăţii. „După 1970, exploatarea zăcământului de la Roşia Montană în subteran a scăzut de la un an la altul şi a crescut masiv ponderea celei de suprafaţă. Ultimul an în care putem vorbi de exploatare subterană este 1980“, explică Aurel Sîntimbrean, fostul geolog şef de la Întreprinderea minieră de la Roşia Montană, închisă în 2006, pe motiv de nerentabilitate. Preţul plătit nu este de neglijat: decapitatea masivului cu 225 de metri şi distrugerea celei mai frumoase şi mai reprezentative lucrări miniere de pe vremea dacilor şi romanilor, din ţara noastră, şi probabil din întreaga Europă. Mărturiile se aflau în partea superioară a muntelui Cetate. Scoaterea aurului şi argintului din masivul Cetate s-a făcut prin detonări de mai mică sau mai mare anvergură. Cea mai mare a fost în 1975, când s-au folosit 5 tone de explozibil.
Intrarea dinspre sud în Curţile Cetăţii
„Îmi amintesc că era o zi de primăvară senină, cu presiune atmosferică mare. A fost evacuată toată lumea pe o distanţă de 500 de metri. Mai precis din perimetrul situat între masivul Cetate şi Primărie – Stadion -blocurile din zona Pieţei-Biserica Romano-Catolică din Roşia Montană. Se lua o astfel de măsură, pentru că nu era de glumit, existau pericole reale. Mă refer la unda seismică, gaze, praf. Atunci, am avut noroc că norul de praf a fost purtat spre Răsărit, spre zona nepopulată a localităţii. Nu puteam neglija aruncarea bolovanilor la distanţe mari, chiar de câţiva kilometri. Asta, pentru că la Roşia Montană vorbim de un zăcământ găurit, este ca un stup plin cu faguri de miere, dar care sunt mai mult goi pe dinăuntru. Comparativ, zăcămânul de cupru de la Roşia Poieni este ca un caşcaval“, susţine inginerul geolog. Potrivit lui Aurel Sîntimbrean, din masivul Cetate se scoteau anual 575.000 tone de minereu. Cifra este raportată la un număr de 1.200 de salariaţi. Datele statistice arată că între 1970-2005, de la Roşia Montană au fost scoase 15 milioane de tone de minereu. Şi vorbim numai de exploatare de suprafaţă. Roşia Montană este cea mai veche aşezare minieră din România, cu o vechime de 1884 de ani, ale cărei bogăţii au fost exploatate de pe vremea romanilor şi până la închiderea minei de stat în urmă cu şapte ani.
Cariera Cetate în anul 2005, cu un an înainte de închiderea minei de stat
Reţeaua subterană din Cetate a rămas chiar şi în aceste condiţii considerabilă, chiar dacă a fost amputată de carieră. Accesul în subteran este posibil datorită reţelei de galerii rectangulare care se suprapun de la cota 724 (Sf. Cruce) până la cota 873 (Iuliana). Aceste lucrări recente sunt în general uşor accesibile şi puţin degradate, exceptând zonele situate în imediata apropiere a carierei. Ele intersectează mai multe niveluri de galerii moderne (Aurora, Iacob etc.), dar, în ansamblu, în Cetate există mai puţine lucrări moderne decât în Cârnic, iar şantierele de exploatare şi corănzile sunt adesea surpate. De asemenea, sunt mult mai puţine camere cu pilieri şi niveluri intermediare. Spre adâncime, sub nivelul Sf. Cruce, lucrările sunt mai bine conservate. Toate nivelurile recente sunt interconectate prin suitori echipaţi cu scări, uneori în stare precară de conservare. (S-au folosit informaţii şi din volumul Programul Naţional de Cercetare "Alburnus Maior", editat de Muzeul Naţional de Istorie al României. Credite foto: Valentin Rus).
Se încarcă comentariile...
