Doliul unei naţiuni: moartea lui Avram Iancu reflectată în ziarele vremii. „Eternă a ta memorie pe aripile faptelor tale“
0„Îl plânge Ardealul, scumpa patrie şi poporul român”, aşa anunţau gazetarii vremii moartea lui Avram Iancu, în septembrie 1872. Cel supranumit „Crăişorul Munţilor“ a pierit cu o mare durere în suflet: n-a reuşit să-şi vadă naţiunea fericită.
După ce armata maghiară din Transilvania a fost înfrântă, în 1849, de armata austriacă sprijinită de cea ţaristă, au fost dezarmate şi trupele lui Avram Iancu din Munţii Apuseni. Aşteptările celui supranumit „Crăişorul Munţilor“ faţă de răsplata împăratului de la Viena, pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor, s-au dovedit a fi prea îndrăzneţe. În ciuda mitului „bunului împărat“,raţiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu şi ale românilor ardeleni.
După ce evenimentele revoluţionare s-au stins, Avram Iancu a profesat o perioadă ca avocat.
Avram Iancu, „mortul Naţiunii“
Din memoriile profesorului Ştefan Manciulea, aflate în manuscris, aflăm că, după 1860, Avram Iancu „a redevenit blând, copilăros şi ascultător. Gheorghe Bariţiu l-a văzut în acest timp, bucurându-se de înfăţişarea pe care o avea. La rugămintea prietenilor a încercat să-l înduplece să-şi reia activitate de advocat. Avram Iancu îi vorbi până la un loc, ca orice om cuminte, normal, răspunzând logic şi precis, dintr-odată însă, fixându-l enervat, zise: «Hm, doar nu-i vrea şi dumneata să mă aresteze iarăşi nemţii austrieci?» Vechea fobie nu era încă vindecată“, notează Manciulea în însemnările sale.
Avram Iancu-în centrul imaginii-alături de principalii lideri revoluţionari din Transilvania
Anul 1872 îl găseşte bolnav şi istovit. Câteva luni a fost îngrijit în spitalul din Baia de Criş, pentru o hemoragie puternică. chinuit greu de tusă. În august după un scurt popas în Valea Bradului, a plecat din nou spre Baia de Criş.
„În dimineaţa zilei de 10 septembrie nou, 1872 l-au găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streaşina unei clăi de fân din ograda brutarului Ioan Stupină, zis Liebe, din Baia de Criş. Apoi corpul neînsufleţit al eroului fu cules de pe iarba înlăcrimată de roua dimineţii şi înălţat pe un catafalc pompos, în casele advocatului Simionaşiu, asesor la sedria orfanală“, se mai spune în manuscris.
Conducătorii Zarandului din acea vreme au hotărât să-l declare pe Avram Iancu “mortul Naţiunii” şi să-i organizeze funeralii naţionale. Anunţul funebral a fost dat în numele Naţiunii Române. „Curierii porniţi călări în josul şi susul văii, către Hălmaj şi Brad, purtară în lungul satelor tristul mesaj. În urma lor prinseră a vui clopotele pe toate văgăunele pe toate culmile, şi vestea morţii lui Iancu se răspândi cu iuţeala fulgerului“, povesteşte profesorul Manciulea.
„Îl plânge Ardealul, scumpa patrie şi poporul român“
Virtuţile marelui dispărut au fost evidenţiate în toate articolele publicate în ziarele româneşti de de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.
„Martir al sorţii naţiunii du-te la masa cea pompoasă a eternei memorii, unde cu eroii lui Ştefan cel Mare şi Mihai, mişcaţi zeii, ca să nu fie târziu a împrăştia toţi norii ce vor a întuneca orizonturile vieţii naţionale, politice, a fraţilor şi nepoţilor voştri din Ardeal, cari cu pietate vă divinizează. Eternă a ta memorie pe aripile faptelor tale, săpată în istoria naţiunii române”, scria “Gazeta Transilvaniei” din Braşov, în necrologul care anunţa moartea Iancului.
În ziarul „Federaţiunea” vestea morţii era anunţată astfel: „Brazii şi stejarii plâng, şi suspină munţii, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor, Iancu, îl plâng muntenii, nedespărţiţii săi soţi de arme, cu care adeseori, în umbrele munţilor ţinea sfaturi de bătălie, şi împreună cu ei se bucura de succesele armelor, şi unde seara, înconjurat de resoluţii săi tribuni, la via flacără a focurilor se cufunda în cugete adânci. Îl plânge Ardealul, scumpa patrie şi poporul român, pentru a cărui nume, libertate şi existenţă, a purtat spada română şi a băgat frică şi respect în casele boierilor şi ale negrilor duşmani, şi naţiunea întreagă, de la mare până în munţi, este în doliu, şi varsă lacrimi la scumpul sicriu”.
Din Bucureşti, ziariştii de la „Românul” scriau: „Plânge tot românul de la munte până la mare”. Înmormântarea a fost fixată pe ziua de 15 septembrie 1872, la ora două după amiază, în cimitirul de la Ţebea sub gorunul lui Horia. „Se adunaseră la întristata solemnitate mii de ţărani din întreg cuprinsul Zarandului şi zeci de delegaţi în frunte cu primarii şi notarii satelor. Când porniră spre groapă, şi norodul se închiegă în rânduri de câte patru, cortegiul funerar fu atât de lung, încât capul lui cu praporii, ajunsese în cimitirul din Ţebea, iar sfârşitul era în curtea caselor lui Simionaş, în Baia de Criş“, povesteşte Manciulea în manuscrisul citat.
La înmormântare, printe miile de participanţi, s-a infiltrat şi poliţia secretă maghiară, ce ar fi avut ordine clare de la Budapesta: să se infiltreze printre oamenii care îl conduc pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor. Erau vizaţi liderii politici români şi oaspeţii de peste Carpaţi. Cu alte cuvinte, chiar şi mort, Avram Iancu le dădea fiori ungurilor.
Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii, amintirea lui Avram Iancu trezeşte şi azi sentimente şi emoţii puternice pentru orice român din Transilvania. (Articol scris de NICU NEAG)
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
