Vintilă Mihăilescu: "Nu prea avem intelectualitate!"

0
0

Antropologul Vintilă Mihăilescu spune că, din punct de vedere al mentalităţilor, încă suntem în post-comunism. Stă mărturie admiraţia necondiţionată faţă de Occident.

„Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!" este deviza românului de mai bine de două decenii încoace. Antropologul Vintilă Mihăilescu explică faptul că raportarea permanentă la „fraţii mai mari" din vestul continentului trădează un complex de creştere al României. Acesta se manifestă încă din perioada interbelică şi demonstrează că nici până acum nu am găsit drumul către tipul de societate în care am dori să trăim.

Oricum, invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână este optimist. El crede că peste zece ani ţara noastră va arăta mult mai bine decât acum. De ce? Pentru că o societate adolescentină are dezavantajul turbulenţelor permanente, dar are şi avantajul tinereţii şi creativităţii. Vintilă Mihăilescu mizează, ca şi Mircea Vulcănescu, pe faptul că „la români se poate atunci când nu se mai poate". Altfel spus, antropologul se aşteaptă la formarea unei mase critice care va schimba din temelii România.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut la 23 mai 1951.
• A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti (1974).
• Cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române (1979-1991).
• Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor.
• Profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Bucureşti şi la SNSPA.
• A fost director general al Muzeului Ţăranului Român.
• Decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române (2006).

Adevărul: Criza economică aduce agitaţie şi nelinişti peste tot în lume. Nu vi se pare însă că în România criza morală amplifică această stare de lucruri?

Vintilă Mihăilescu: Într-un fel, criza noastră a început în 1990. Desigur, ceea ce se întâmplă acum nu ţine de noi, dar nu face altceva decât să amplifice o stare mult mai veche. Putem vorbi, într-un sens foarte larg, despre o criză morală şi chiar despre una identitară. Asta în măsura în care, din anii `90 încoace, ne-am lepădat de o imagine de sine şi ne-am aruncat spre altceva. Am crezut că ne aruncăm spre mai bine, spre mai frumos, spre cum trebuie. Repetăm la nesfârşit sintagma „Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!", dar nu prea ştim cum vine asta. Drept pentru care suntem în căutarea acestei noi stări.

Citiţi şi:

Ce s-a ales de lumea satului

Oare nu idealizăm Occidentul, cu toate bunele practici pe care le găsim acolo?

Cred că suntem încă în post-comunism. Referinţa la comunism este încă pertinentă. Suntem într-o continuă admiraţie faţă de tot ceea ce este „de dincolo", aşa cum se întâmpla şi înainte de 1989. Atunci nu ştiam decât că „dincolo" este mai bine şi, într-adevăr, era mai bine. Dar era o imagine generică la care aspiram şi cu asta basta. Acum avem posibilitatea să coborâm cu picioarele pe pământ şi să vedem că lucrurile sunt ceva mai nuanţate.

Expresia acestei stări sunt şi datele din sondajele efectuate înainte de integrare. Acestea arătau că România este cea mai proeuropeană dintre statele europene. Motoarele UE, Franţa şi Germania, păreau eurosceptice în comparaţie cu noi. În prezent acest entuziasm a mai scăzut, am început să revenim cu picioarele pe pământ, dar referinţa aceasta la civilizaţie rămâne. Acesta este un complex de creştere al României de când s-a născut ea. Suntem adolescentul care aspiră să ajungă şi el ca mama şi ca tata, dar care încă nu poate. Încă nu suntem mari.

Nu este un complex nejustificat dacă luăm ca reper lumea satului de odinioară? Acolo erau valori pe care le regăsim în toată „lumea civilizată"...

În termeni raţionali, complexele sunt nejustificate, însă ele sunt inconştiente. Este exact cum i-ai spune adolescentului: „Stai cuminte că o să te faci şi tu mare şi o să vezi că lucrurile se rezolvă!" În momentul acela, adolescentul nu se linişteşte. Suntem încă o societate adolescentină. În ceea ce priveşte valorile din lumea satului, avem un soi de nostalgie amestecată cu amnezie. Am spus-o de multe ori şi mi-am atras înjurături: ţăranul a murit. Este o formulă metaforică, dar care se referă la un fapt evident pentru oricine. Sunt sate în care peste două treimi din populaţia tânără lucrază deja în străinătate. În timpul comunismului, populaţia tânără lucra în oraşe, în industrie. Prin ce sunt aceştia ţărani? Schimbarea acestei societăţi s-a încheiat oficial la 1 ianuarie 2007. Sigur că, procesele istorice nu încep şi nu se termină la date fixe, dar pentru noi acest moment poate fi considerat încheierea societăţii ţărăneşti.

Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească. Am fost, până foarte de curând, cea mai vastă societate rurală din Europa, or această moştenire este foarte importantă. Nu ştim cum să procedăm cu această moştenire. Iarăşi apar complexele aproape freudiene: a murit tata, Dumnezeu să-l odihnească!, îi facem pomenirile cuvenite, dar viaţa merge mai departe. Ei, nu! N-a murit! Dacă spui că a murit, devii duşmanul meu personal. Asta este o modalitate de a pasa toată responsabilitatea pe trecut. Problema este cum faci ca totul să meargă mai departe, dând omagiul cuvenit trecutului, dar luându-ţi şi toată responsabilitatea prezentului. Aruncăm toată responsabilitatea pe ţărani, cei care ar fi trebuit să se preocupe de păstrarea tradiţiilor, a caselor etc.

Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească.

image

„Comunităţi săteşti vor mai fi doar în pungile de sărăcie"

În Maramureş încă se mai păstrează tradiţiile. E un caz singular?

Nu, e o iluzie a noastră. Lucrurile sunt total diferite şi am să vă dau un contra-exemplu: eram în Maramureş, pe valea Izei, într-un sat destul de izolat, alături de prieteni. Am tras la o casă unde seara ne-au dat, printre altele, turtă „ca la noi în Maramureş". Asta se numeşte „marketing al tradiţiilor". Semnificaţia gestului gazdelor a devenit cu totul alta din momentul în care a apărut o piaţă a tradiţiilor. Sună corporatist, dar aşa este. Problema nu e că există un „marketing al tradiţiilor", ci că acesta poate fi făcut prost. Atunci cazi în kitsch. Trebuie doar să valorizezi şi să păstrezi ceva din trecut, pentru că n-ai cum să mănânci numai turtă când s-a inventat pâinea care se poate cumpăra de la alimentară. Să fim serioşi!

Pâinea te costă doi lei şi o iei în două secunde, turta te costă mai mult şi se face în jumătate de zi. De ce să faci asta? Doar ca să păstrezi spiritul comunităţii? Spiritul comunităţii înseamnă un anumit stil de viaţă, iar stilul de viaţă din care făcea parte turta s-a dus. Au fost zone care, din motive istorice, au fost primele în a-şi marketiza ceea ce au învăţat că sunt tradiţiile. Nu putem face abstracţie de faptul că mai toate bisericile de lemn maramureşene sunt dublate de biserici mai mari, mai înalte, din beton. Dacă vine turistul, localnicul îl duce, cu mult orgoliu - real, de altfel -, în biserica din lemn. Dar localnicul se duce în biserica din beton, se roagă acolo şi e mândru de preotul lui care a făcut-o. Mai sunt puţine comunităţi care nu fac asta, dar acestea sunt foarte sărace.

Cine va înlocui aceste comunităţi pe cale de dispariţie?

Comunităţi săteşti, în sensul strict al cuvântului, vor mai exista numai în pungile de sărăcie. Să nu ne iluzionăm din nou! Mai avem impresia că acest spirit comunitar însemna o mare moralitate şi că acesta a apărut din împărtăşirea unor valori comune. Nu! Era o nevoie de supravieţuire. Gospodăriile ţărăneşti nu pot supravieţui individual pentru că muncile sunt atât de multe, riscurile sunt atât de mari, resursele sunt atât de reduse încât, dacă nu există întrajutorare, se moare. Baza comunităţii, fiind un motiv de supravieţuire, era puternic valorizată.

Luaţi exemplul nunţilor, care erau un fel de C.A.R. Aici nu puteai să faci excepţie pentru că, dacă te încumetai, erai eliminat din comunitate. Aceasta însemna moarte. Eu vin la nunta ta pentru că şi tu vii la nunta mea, iar amândoi mergem la nunta vecinului. Aşa se asigura şi pornirea în viaţă a tânărului cuplu. Deveneai membru al societăţii ţărăneşti atunci când te căsătoreai. Societatea avea grijă să asigure o egalitate de şanse.

Ce ar trebui să urmărească acum eforturile pentru conservarea tradiţiei, în viziunea dumneavoastră?

Francezii, de pildă, au început acest lucru cu câteva secole în urmă. Când vorbim de sat, întotdeauna avem în minte şi oraşul, ca o contrapondere. Oraşele franceze s-au construit împotriva ţăranilor, a feudalilor. Erau meşteşugarii autonomi, autonomia citadină, erau înconjuraţi de ziduri pentru a se delimita de toate soiurile de duşmani, inclusiv de plebea de la ţară. Oraşele româneşti s-au construit în prelungirea satelor. Bucureştiul este o aglomeraţie de sate. Recunoaştem în Bucureşti vreo 42 de sate care uneori au fost rase total, alteori şi-au mai păstrat câte ceva.

Asta este o primă mare diferenţă. A doua diferenţă este că acest proces a început mult mai devreme în Franţa şi iarăşi trebuie pus într-un context mult mai larg. Nu se pot salva tradiţiile independent de un mod de viaţă pentru că atunci devine muzeu. Nimeni nu are tentaţia de a face din propria casă şi din propriul mod de viaţă un muzeu. Citadinii numesc viaţa ţăranilor tradiţie, însă pentru cei din urmă este normalitate. Această schimbare a societăţii ţărăneşti - care a existat în Franţa până după Al Doilea Război Mondial - a dus la apariţia agricultorilor. Noi facem confuzie între ţărani şi agricultori. A fi ţăran este un mod de viaţă, a fi agricultor este un mod de producţie.

Gospodăriile ţărăneşti nu pot supravieţui individual pentru că muncile sunt atât de multe, riscurile sunt atât de mari, resursele sunt atât de reduse încât, dacă nu există întrajutorare, se moare.

image

„Mitocanul este produsul contextului actual"

Sunteţi de acord cu teoria potrivit căreia ţăranii dezrădăcinaţi de comunişti şi aduşi în blocuri au devenit, în timp, mutanţi sociali?

Categoric nu. Această teorie este mult prea nenuanţată. Într-adevăr, ţăranii erau cât pe aci să fie mutaţi în blocurile construite în vatra satului. Acest lucru nu s-a întâmplat până la urmă, dar au fost distruse toate centrele oraşelor mari şi mici. Aici comunismul a făcut ravagii. Dacă în Bucureşti se vede cum se vede, în oraşe precum Câmpulung, Târgovişte, Vatra Dornei, care erau mici bijuterii, s-a distrus totul. Evident că industrializarea şi urbanizarea au creat o dislocare masivă şi aproape genocidară în lumea satului. Dar orice societate îşi creează anticorpi. Niciodată nu putem privi lucrurile univoc. Din punct de vedere ideologic, aşa ar fi trebuit să se întâmple: să se creeze mutantul social care să se numească „omul nou".

Nu cumva vedem abia astăzi „omul nou" - în trafic, în mijloacele de transport, la ghişeele instituţiilor?

Da, dar nu „omul nou" gândit de comunişti. Este altceva...

Nu sunt ei rezultatul acţiunii comuniştilor? Nu sunt aceşti oameni necivilizaţi urmaşii celor dezrădăcinaţi din satele lor?

Nu cred. Anticorpii au funcţionat şi au fost ceea ce se poate numi gospodăria difuză. Adică o parte a gospodăriei, formată din tineri, era trimisă forţat şi neforţat la oraş. Acolo aveau o slujbă sigură, o casă la bloc, acestea însemnând un pas înainte, nu unul înapoi. Ceea ce se întâmpla însă era că între „partea mobilă" a gospodăriei, care pleca la oraş, şi partea fixă, stabilă, care rămânea la sat s-au întărit relaţiile. Asta s-a văzut în anii `80 când sărăcia era mare. Atunci, dacă n-aveai rude la sat trebuia să ţi le cumperi pentru că altfel mureai de foame. S-au creat reţele de supravieţuire care aveau şi elementul de moralitate - eu îţi dau ce am eu de la oraş, tu îmi dai ce ai tu de la sat. Într-un mod paradoxal, asta a reîntărit satul şi familia. Comunismul nu este vinovat de toate relele. Bădăranul, mitocanul despre care vorbim este produsul contextului actual.

N-are rădăcini mai adânci?

Sigur, totul are rădăcini în trecut, dar aceste rădăcini nu pot explica orice. În momentul în care dăm vina pe comunism, ne exonerăm de orice fel de responsabilitate. Asta este foarte periculos! Apare un soi de determinism cultural care merge mai departe: „Asta e! Suntem mioritici!"

Apare un fel de resemnare...

Da, deşi „Mioriţa" nu vorbeşte despre resemnare. Psihologia potrivit căreia „Aşa-i românul!" pe mine mă oripilează pentru că este o reacţie infantilă - „Părinţii sunt de vină!".

De aceea v-am şi întrebat la început dacă nu exagerăm în privinţa calităţilor pe care le atribuim occidentalilor în comparaţie cu noi...

Categoric că da! Culmea este că nu vrem să fim ca părinţii noştri, dar vrem să fim ca părinţii lor. Aici apare o tensiune greu de stăpânit pentru că de moştenit îi moştenim pe părinţii noştri, nu pe ai lor. Este un fel de duplicitate - nu i-aş spune schizofrenie. Această duplicitate se traduce chiar în modul în care folosim termenul „ţăran" - „Fir-ai al naibii de ţăran!" sau „Ţăranul nostru este ăl mai bun!" Ambele sunt forme de idealizare - nu este nici cel mai rău, nu este nici cel mai bun. Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul nostru trecut.

Concluzionând, al cui produs este mitocanul de azi, în viziunea dumneavoastră?

Da, este produsul contextului. Şi să vă spun de ce - pentru a fi mai clar, pentru a nu ne încurca în concepte. Dacă urmăreşti mitocanul în călătoriile sale, în Elveţia va fi aproape civilizat. Cred că asta ni s-a întâmplat tuturor - să vedem oameni care în Bucureşti ar scuipa seminţe pe stradă şi ar înjura în trafic şi care se stăpânesc dacă sunt în alt context. Sigur că nu se întâmplă o minune, că nu doar simpla trecere a graniţei schimbă caractere, dar nu este un comportament definitoriu pentru naţia noastră.

Contextul civilizează...

Da, îmi pare rău, dar mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături pe care dacă le-ar fi auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt obişnuit. După aceea mă ruşinez eu singur, dar le trag.

E o formă de supravieţuire psihică...

Da, şi de reacţie la contextul de moment. Deci ne agresăm reciproc şi creăm o spirală a răului care nu poate fi pusă doar pe seama comunismului. Comunismul ne-a infantilizat, ne-a lăsat fără repere, drept pentru care ne este mult mai greu acum să ni le regăsim. Dar nu din cauza lui Ceauşescu înjurăm noi în trafic.

Paradoxal, străinii care vin în România se adaptează uşor felului nostru de a fi...

Categoric că da. Am avut un proiect cu manageri străini care, spre surprinderea mea, la strategiile pe care le aplicau în România recunoşteam „strategiile" româneşti - cu ţeapa, cu chiulul etc. Deveneau „români" foarte rapid... Nu pentru că aşa le este firea, dar din motive de supravieţuire, de adaptare.

Comunismul nu este vinovat de toate relele.

Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul nostru trecut.

Mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături pe care dacă le-ar fi auzit mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt obişnuit.

image


„Nu prea avem intelectualitate"

Cum vă găsiţi studenţii, astăzi?

La ştiinţele sociale, antropoligie în speţă, vin în continuare destul de mulţi, dar numitorul comun este defularea. Adică vin foarte mulţi corporatişti, oameni din ONG-uri care n-au nicio treabă - şi nici nu o să aibă - cu această ştiinţă. De fapt, ei vin pentru o gură de aer...

Sunt oameni la a doua facultate?

Da. Aceste rele sociale despre care vorbim mereu sunt resimţite de foarte multă lume. Există o masă critică de frustrare, însă nu există canale de defulare. Aici este marea problemă - fiecare şi le caută pe ale lui, individual şi nu se canalizează într-o direcţie această nevoie de curăţire. Aici intervine rolul statului, al mass-media, al educaţiei, al instituţiilor sociale care se ocupă prin definiţie de aşa ceva.

Poate aici este şi rolul intelectualităţii...

Sigur că da. În zona aceasta a Europei, intelectualul a avut tentaţia de a intra în politică, de a fi lider de opinie măcar, dacă nu constructor de ţară. Dacă ne uităm la istoria noastră vom vedea că în fruntea ţării au fost mulţi intelectuali iluştri, de la Maiorescu la Iorga. Este ceea ce se cheamă, dacă ne gândim puţin, elitele naţionale, într-un sens foarte birocratic. Un stat tânăr trebuia să funcţioneze cu o categorie de intelectuali etatişti, întrucât nu putea funcţiona cu boierii - şi nici nu se dorea asta. Doar că s-a construit o categorie mult mai largă decât era nevoie şi aproape exclusiv filologică. Sunt nişte date, pe care nu ştiu de ce nimeni nu le ia în considerare, publicate în Enciclopedia lui Gusti din 1938 şi care arată un lucru foarte simplu: în perioada interbelică raportul dintre absolvenţii de şcoli teoretice şi cei de şcoli practice era de 0,2 - 0,3. În Bulgaria era 2,4 - 2,7. Iertaţi-mă, dar vorbim de ordin de mărime! Erau de zeci de ori mai puţini practicieni decât teoreticieni pe durata noastră de maximă înflorire - perioada interbelică. Nu am nimic cu filologii, cu istoricii, dar ei nu au cum să ţină locul inginerilor...

Adică „intelectualităţii tehnice", aşa cum se spunea odinioară...

Da, dar după aceea s-a trecut în extrema cealaltă şi ştim poveştile cu inginerul care e intelectual, dar care nu ştie să se exprime. Aceea nu era o intelectualitate, era un produs pe bandă rulantă. Revenind, intelectualitatea românească a considerat că are un rol important în luminarea şi în conducerea naţiei - deci s-a băgat în politica în care nu se pricepea. În al doilea rând, nu a avut acces la mecanismele economice, de supravieţuire, de viaţă socială curentă. Intelectualitatea românească a fost interesată de idei şi valori, dar ideile stau şi ele pe ceva, nu pică din cer.

Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane publice care ulterior au dezamăgit prin prestaţiile lor...

Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi intelectualii noştri au făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea avem intelectualitate - asta ca să fiu foarte politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică. Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică Contra", în sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.

De om care îşi pune întrebări...

De om care îşi pune întrebări pe domeniul său de competenţă. Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii. Nu este cel care trage concluziile şi le pune în practică. Asta este altă profesie şi se cheamă politică. Acum ajungem la problema cea mai gravă care îmbracă şi intelectualitatea - la noi totul este politic. Intelectualul se dizolvă în această masă politică. Dacă totul este politică atunci nimic nu mai este politic.

Intelectualul trebuie să aibă tot timpul o judecată critică asupra societăţii.

image

„Ideea de specialist a dispărut"

S-a tot spus că poporul român parcurge un ciclu de regenerare după ce i s-a întâmplat în ultimele zeci de ani. Când se încheie un asemena ciclu de regenerare?

S-a mai întâmplat şi în alte părţi. La scară istorică sigur că se poate spune că este nevoie de trei generaţii, de pildă. Dar problema este de ritm - adică faci această trecere în doi paşi sau în patru paşi. La scară istorică nu contează, dar noi trăim acum şi contează dacă această regenerare se produce în trei sau în 30 de ani. Dacă în ultimele două decenii nu s-a făcut nimic pentru a se accelera acest ciclu, firesc, el a fost încetinit. Ideea este să nu aşteptăm pasivi să ieşim din asta. Noi facem şi o grămadă de lucruri care ne scufundă.

Mă întorc la chestiunea legată de ţărănime - toate ţările au pregătit din vreme transformarea acesteia. Noi nu am făcut absolut nimic. Amintiţi-vă că pe 1 ianuarie 2007 sărbătoream aderarea la UE, iar pe 2 sau 3 ianuarie a fost prima criză a brânzei. Atunci au aflat şi ciobanii că s-a terminat cu brânza lor. Ei întrebau de ce nu li s-a spus până atunci şi li se răspundea că trebuiau să ştie, ce, n-aveau internet?! La stână nu e internet şi de aceea există stat, oricât ar fi el de minimal, pentru a pregăti şi facilita mari schimbări sociale.

Statul român nu este în prezent nici minimal, nici social...

Nu e nimic! Aş opta pentru un stat minimal, dar asta nu înseamnă un stat slab. Al nostru, cu cât ţipă mai tare că e puternic, cu atât este mai slab. Un stat minimal nu înseamnă un stat dezimplicat.

Privind profilul psihologic al românilor, putem avea un stat social?

Pe moment, nu, pentru că un stat social, în sensul real al cuvântului, trebuie să fie suficient de bogat ca să-şi permită acest lux.

Ce tip de stat ar fi mai potrivit pentru noi, în opinia dumneavoastră?

Un stat minimal funcţional poate fi şi un stat social. Lucrurile nu sunt contradictorii, dar sunt puse ca fiind contradictorii - ori neoliberalism, ori neosocialism! Nu! Toate statele civilizate încearcă, fiecare în felul său, combinaţii între cele două tipuri de state. Orice extremă este păguboasă. Politica este arta compromisului, a combinaţiei între variante.

Putem vorbi în România despre politică, în adevăratul sens al cuvântului?

Răspunsul meu categoric este nu. Politica este o profesie, iar noi nu avem decât doi, trei profesionişti. De pildă, Iliescu şi Băsescu sunt profesionişti. Din păcate, şi unul, şi celălalt sunt pe cont propriu, nu spre binele naţiunii.

Uitându-vă la cei care le urmează, ce concluzie trageţi?

Este o escaladare a incompetenţei în toată societate românească. Ideea de specialist a dispărut, mai ales în politică. În politică poate fi oricine - poţi avea patru clase şi poţi fi politician de succes. Asta văd şi la studenţii noştri de la ştiinţe politice. Dacă-i întrebi despre idealuri, îţi trag un Becali de nu te vezi...

Aţi întâlnit astfel de cazuri în rândurile studenţilor dumneavoastră?

Cum să nu!? Vanghelie, Becali... Sigur, după aceea râd în particular, dar îi admiră pentru că sunt oameni de succes. În momentul în care este suprimat orice criteriu de competenţă, ceea ce se întâmplă la scară generală este o legitimare reciprocă a incompetenţei - după cum spune un coleg de-al meu. Adică eu îţi spun ţie că eşti competent, tu îmi spui mie şi asta înseamnă că amândoi suntem competenţi. Adică ne legitimăm, eventual printr-un joc care trece prin media. Dacă ne înjurăm suficient de agresiv - că altfel nu se poate! - înseamnă că suntem specialişti. În condiţiile acestea despre ce politică să vorbim?

Noii lideri ai partidelor sunt şi ei captivi acestui joc al incompetenţei?

Aici aş fi puţintel mai nuanţat. Impresia mea - atenţie!, subliniez „impresia" - actualii lideri ai partidelor importante sunt mult mai competenţi. Ei ar putea face parte dintr-o viitoare elită politică. Însă ei sunt atât de prinşi în jocurile existente încât, din motive de oportunitate, joacă acelaşi joc. Şi atunci ajungem la vechea vorbă „Fiecare pasăre pe limba ei piere!" S-ar putea să piară şi ei, înghiţiţi de acest joc pe care îl joacă pentru a ieşi din el. Este o problemă de masă critică, aşa cum se întâmplă cu prilejul lansării unei rachete - cel mai greu e primul kilometru, că după aceea se duce. Când şi cum se va forma această masă critică pentru a ieşi din acest joc politicianist, nu ştiu.

Politica este o profesie, iar noi nu avem decât doi, trei profesionişti. De pildă, Iliescu şi Băsescu sunt profesionişti. Din păcate, şi unul, şi celălalt sunt pe cont propriu.

image


„La români se poate atunci când nu se mai poate"

Foarte mulţi tineri părăsesc România...

Aici viziunea mea este catastrofistă. Când nu se va mai putea, se va forma din nou o masă critică pentru schimbare. Reproduc frecvent formularea lui Mircea Vulcănescu - „La români se poate atunci când nu se mai poate". Sună a fatalism, dar are şi nişte baze economice. Sunt economişti care au ca teorie falimentul societăţii, pentru a putea apoi să reconstruiască. La cum suntem acum, cred că doar atunci când vom ajunge la fundul sacului - dacă nu explodează mămăliga prea tare - vom putea ieşi la liman. Şi asta se apropie!

Cât de aproape de fundul sacului credeţi că suntem?

Criza financiară e mondială, criza economică de abia a început la noi, criza socială - atenţie! - încă n-a început.

Prin urmare, traversăm o criză profundă de mentalitate, mai degrabă decât o criză economică...

Aceste două crize sunt legate. Succesiunea este criză financiară, economică şi socială. Cea socială vine atunci când efectele celorlalte crize încep să fie simţite în casa mea, în buzunarul meu, în viaţa mea personală. Acest lucru se întâmplă de abia acum sau de abia acum se întâmplă cu adevărat. Până acum s-au văzut doar norii de furtună şi nişte fulgere la orizont. Aici este greu de dat un pronostic pentru că în momentul în care exasperezi un individ nu ştii cum va reacţiona, dar în momentul în care exasperezi 22 de milioane de indivizi, cel care susţine că spune exact cum se vor comporta cele 22 de milioane, minte.

Dintre cele 22 de milioane de români, mulţi iau în calcul „evadarea" în Occident...

După dezindustrializare şi trimiterea la ţară a celor care aveau un petic de pământ, s-a mai spart un „dig" şi mulţi au plecat în străinătate. Nu avem niciun fel de strategie pe termen mediu şi lung - ce facem cu aceşti oameni? Sigur că românii care simt venind această criză găsesc soluţia fugii din calea „apelor furioase".

Credeţi că se vor întoarce în ţară după ce va trece această etapă?

Unii da... Sunt cel puţin două categorii de motive pentru care o vor face: nici acolo viaţa nu-i aşa de uşoară - în toate ţările Europei măsurile împotriva imigraţiei sunt din ce în ce mai puternice - iar pe de altă parte vorbim de o populaţie care este preponderent rurală. Acest tip de populaţie are încă acest joc al legitimării între vecini. Printre străini, eu rămân un străin - am nevoia de a arăta cuiva că am reuşit. „Dincolo" nu pot să o arăt decât mamei, vecinilor, colegilor şi atunci mă întorc în satul meu, măcar să vadă că am reuşit - să fac o casă şi câteva gesturi simbolice.

Cum va arăta România anului 2020?

O să râdeţi, dar dacă ar fi să-mi exersez imaginaţia, aş spune că mai bine decât acum. Dacă o societate tânără, adolescentă, are dezavantajul turbulenţelor permanente, are şi avantajul tinereţii şi creativităţii - posibilitatea de regenerare foarte rapidă. Gândiţi-vă la perioada interbelică, la care facem tot timpul referire: şi atunci erau turbulenţe, chiar mult mai mari, dar în decurs de vreo 10-15 ani de relativă linişte a fost o înflorire extraordinară. Un tânăr se mobilizează mult mai rapid şi trece mult mai rapid de la o cale la alta. Într-o societate precum cea britanică, care este bătrână şi are standardele ei, există nişte traiectorii pe secole. Ideea la noi este să înţeleagă şi clasa politică faptul că, dacă nu se schimbă rapid ceva, moare împreună cu ţara. Clasa politică va muri chiar înaintea ţării dacă nu conştientizează odată ce se întâmplă.

La cum suntem acum, cred că doar atunci când vom ajunge la fundul sacului - dacă nu explodează mămăliga prea tare - vom putea ieşi la liman. Şi asta se apropie!

image
Mai multe - Societate

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite