VIDEO INTERVIU Alpinistul Alex Găvan: „Nu aş da Himalaya pe Piatra Craiului pentru absolut nimic în lume”
0
Miercuri seara, alpinistul Alex Găvan (32 de ani) pleacă într-o nouă expediţie, în munţii Karakorum din Pakistan, pentru a urca vârful Broad Peak (8.047 metri), în „zona morţii”, adică fără oxigen suplimentar. A escaladat deja alte cinci vârfuri înalte, din cele 14 câte există în lume. Într-un interviu acordat ieri pentru„Adevărul”, Găvan a povestit de ce muntele nu poate fi cucerit şi ce înseamnă provocarea alpinismului la limita supravieţuirii.
Am aflat că pe munte nu trebuie să pleci cu mentalitate de învingător, aşa cum te învaţă societatea occidentală să abordezi lucrurile în viaţă, ci cu umilinţă şi cu respect faţă de munte, fiindcă altfel rişti să-ţi pierzi viaţa din aroganţă. Practic, „un munte nu poate fi cucerit”, spune alpinistul român Alex Găvan, într-un interviu exclusiv în ”Adevărul”, acordat marţi, cu o zi înainte de a porni spre o nouă expediţie: vârful Broad Peak, de peste 8.000 de metri altitudine, şi fără oxigen suplimentar.
La cei 32 de ani, Găvan este primul român care a ajuns în vârfurile Shisha Pagma (8.027 metri, în 2013), Makalu (8.436 de metri, în 2008), Gasherbrum (8.068 metri, în 2007).
Iar pe vârfurile Manaslu (8.156 metri, în 2011) şi Cho Oyu (8.201 metri, în 2006), Găvan a realizat cea de-a doua ascensiune românească.
Expediţiile acestea sunt un joc complex de strategie care costă zeci de mii de euro şi pentru care ai nevoie de o planificare minuţioasă, de la starea vremii la echipament, a povestit alpinistul.
Peste 95% dintre toate ascensiunile pe vârfuri de peste 8.000 de metri sunt făcute cu ajutorul buteliilor de oxigen. La peste 7.000 de metri, aclimatizarea devine imposibilă, iar corpul uman începe uşor să moară cu fiecare clipă petrecută acolo, alpiniştii numind „zona morţii“ tot ceea ce depăşeşte respectiva altitudine. Un om nu poate sta mult timp acolo, concentraţia de oxigen din aer fiind doar o treime din ceea ce are nevoie organismul uman. Cu toate acestea, Alex Găvan urcă fără mască de oxigen, fiindcă, explică el, adevărata provocare este să urci acolo prin forţele proprii, nu încercând să "păcăleşti muntele".
Miercuri seara, el pleacă din nou în expediţie pe vârful Broad Peak din Pakistan, la graniţa cu China, după ce în aprilie a avut o altă tentativă (după cea din 2009), aceea de a face prima ascensiune românească fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi a celui mai înalt vârf din lume, Everest (8.850 m), iar în mai a încercat să urce pe vârful Dhaulagiri (8.167 m).
Ascensiunea de pe Everest a fost amânată ca urmare a avalanşei produse pe 18 aprilie, care a dus la închiderea părţii sudice a muntelui şi în care au murit 16 oameni, aceasta fiind cea mai mare tragedie din istoria ascensiunilor de pe Everest. Ulterior, în cursul lunii mai, Alex Găvan a încercat ascensiunea muntelui Dhaulagiri, de unde s-a retras din cauza condiţiilor meteo şi de sănătate.
Adevărul: Aveţi emoţii înainte de această nouă expediţie?
Alexandru Găvan: Nu aş putea spune că am emoţii, pentru că deja fac lucrul acesta de foarte multă vreme, dar desigur că simt nişte fluturi în stomac atunci când ştiu că plec la altitudine, încep să simt semnale ale corpului. Fiecare expediţie este diferită. Ce descoperi despre tine pe munte? Dacă spui "descopăr", atunci înseamnă că mergi acolo să cauţi. De fiecare dată, ceea ce descoperi sau ceea ce vezi e în funcţie de nivelul tău de deschidere interioară şi evident de ceea ce se întâmplă pe munte.
Căutaţi ceva când plecaţi pe munte?
De foarte multe ori am fost întrebat de ce mă duc acolo, de ce fac asta şi am încercat la un moment dat să-mi condensez filosofia mea de munte într-o singură frază: "Climbing mountains outside is climbing mountains inside" (când te urci pe munţi, depăşeşti şi obstacolele din tine). Să urci fără oxigen până la 8.000 de metri altitudine este în primul rând o experienţă foarte personală şi intimă. Evident, mă interesează partea de performanţă şi de aceea mă duc acolo, dar atingerea unui vârf de 8.000 de metri este o consecinţă a ceea ce fac, o consecinţă a capabilităţii mele de a mă concentra şi a trăi în momentul prezent. Atingerea vârfului nu este neapărat un scop final. De ce vă spun asta? Pentru că atunci când eşti la peste 7.000 de metri, deja a trecut o lună de expediţie, eşti aclimatizat, începi să pleci în ascensiunea finală. Presiunea psihologică şi fizică asupra ta este imensă şi, atunci, orice gând care nu are legătură cu ce ai de făcut pentru a rămâne în viaţă nu face decât să-ţi irosească o parte din energie.
E vorba şi de disciplină?
Cred că, într-un fel, ascensiunile pe 8.000 de metri au legătură şi cu arta de a şti să suferi. Să nu credeţi că te duci acolo ca să te bucuri de un răsărit nemaipomenit. Ca să ajungi să faci asta, trebuie să treci prin temperaturi de -40 de grade, la o altitudine unde ai numai 30% din concentraţia de oxigen de care ai nevoie şi unde nu poţi să supravieţuieşti pentru foarte mult timp.
Cum se aclimatizează corpul? Care sunt simptomele pe care le simţiţi la altitudine mare?
Pentru o astfel de ascensiune fără oxigen suplimentar, perioada optimă de aclimatizare durează în jur de o lună, o lună şi ceva şi spun asta pentru că, dacă acum ne-am teleporta brusc pe vârful unui munte de peste 8.000 de metri, am rezista mai puţin de cinci minute. Trebuie să dai suficient timp corpului tău pentru a suferi o adaptare temporară la condiţiile acelea extreme. Partea ironică este că, deşi petreci atât de mult timp în procesul de aclimatizare, limita ta fiziologică este în jur de 7.000 – 7.500 de metri, în funcţie de fiecare alpinist în parte. Astfel, atunci când pleci spre ascensiunea finală trebuie să urci şi să cobori cât mai repede pentru că în fiecare moment pe care îl petreci la altitudinea de 8.000 de metri, corpul tău cedează câte un pic. Ai o perioadă foarte limitată şi calci o linie extrem de fină între a supravieţui, a urca vârful şi a reuşi să te întorci înapoi la timp. În primele zile când ajungi la altitudine, chiar dacă eşti cel mai experimentat alpinist, începi să ai mâncărimi în mâini, dureri de cap, dar important este ca toate acestea să nu dea în edem pulmonar, care este fatal. În momentul în care simţi că nu te mai sufoci şi reuşeşti să mănânci şi să bei suficient poţi să urci mai departe, într-o tabără superioară. Chiar în filmele mele din vârf, reuşesc să greşesc anul şi vorbesc greu, fiindcă mintea nu mai funcţionează ca la nivelul mării.
"Un munte nu se cucereşte"
S-a întâmplat să vă şi întoarceţi înainte de a ajunge în vârf? Cum luaţi această decizie?
Probabil că dacă toate ascensiunile mele ar fi fost reuşite până acum, aş fi urcat 10 vârfuri de peste 8.000 de metri. E într-adevăr o decizie extrem de dificilă care, în mod paradoxal, devine mai uşor de luat în momentul în care nu te laşi influenţat de absolut nicio presiune exterioară de genul: ce o să zică presa, ce or să zică sponsorii, dacă o să dezamăgeşti pe cineva sau nu. În momentul în care prima prioritate este siguranţa echipei, decizia este mult mai uşor de luat. Mie îmi place să merg în echipe mici, de doi-trei oameni, pentru că, acolo sus, deciziile sunt mult mai rapid şi uşor de luat. La vârf nu este loc de negocieri şi de dezbateri. Deciziile întotdeauna se iau prin consens şi nu prin vot.
Un munte nu se cucereşte?
În majoritatea cazurilor, văd expresia "a cuceri muntele" când se scrie în presă despre expediţiile mele, dar eu niciodată nu am spus că am plecat să cuceresc muntele. Este o gândire specifică civilizaţiei occidentale că pleci să cucereşti, să fii învingător şi, dacă te-ai întors la câteva ore de vârf pentru că pericolul de avalanşă este mult prea mare, atunci tot efortul pe care l-ai făcut ca să ajungi acolo nu mai contează. E o aroganţă maximă să spui că ai cucerit un vârf, poţi să spui că ai cucerit un vârf din tine cu fiecare ascensiune.
Cum organizaţi o expediţie?
Mi-am format un fel de model optimizat de a merge în expediţii. Spre exemplu, acum echipamentul meu, care cântăreşte 120 de kg, este deja în drum spre Islamabad, nu l-am adus cu mine înapoi în ţară după ultima expediţie.
A început să urce munţii când era elev de liceu
Când aţi început să vă urcaţi pe munte?
De când eram mic urcam pe dealuri la bunicii mei, dar pe munte mai serios am început în liceu şi alpinism am început să fac în facultate.
Aveţi alpinişti în familie?
Nu, deloc, dar tatăl meu este profesor de geografie şi, într-adevăr, în copilărie călătoream destul de mult. Probabil a fost şi influenţa bibliotecii din casă, cu multe cărţi despre expediţii, marile descoperiri geografice. Întotdeauna am avut o aplecare spre a fi în natură, a explora toate potecile din pădurea de lângă casă. Alpinismul este dragostea mea pentru tot ce înseamnă planeta asta. În momentul în care nu mai eşti curios de lumea în care trăieşti, nu te mai miri la ceea ce vezi în jur, atunci mori spiritual.
Ce voiaţi să fiţi când eraţi mic?
Cu siguranţă nu mă gândeam că o să fac ceea ce fac acum. În schimb, la un moment dat am vrut să fiu fizician şi după un an de fizică la facultate m-am gândit că singura mea şansă ca să fac cercetare este să emigrez în străinătate, pentru că în România mă gândeam că nu am prea multe opţiuni. Evident, acum nu mai gândesc la fel, între timp am făcut Relaţii Internaţionale la Academia de Studii Economice (ASE) din Bucureşti, şi fac relaţii internaţionale şi acum, într-un alt mod, prin expediţiile mele. Eu nu voiam să părăsesc România, voiam să fac ceva pentru România, din România şi dacă aş fi terminat fizica, parcursul meu în viaţă ar fi fost altul.
Când v-aţi dat seama că alpinismul devine o carieră şi un stil de viaţă?
Unul dintre semnele evidente a fost în momentul în care părinţii mei nu mi-au mai zis "Ok, ai făcut performanţă, foarte bine, acum aşază-te şi tu la casa ta, ia-ţi un job normal în oraş!" şi m-au întebat, în schimb, în momentul în care m-am întors dintr-o expediţie "Când pleci data viitoare?". Am realizat atunci că lumea începe să mă ia în serios. Aveam 24 de ani când am urcat prima dată pe un vârf de peste 8.000 de metri.
Ce vreţi să faceţi mai departe?
Am o grămadă de proiecte provocatoare. Voi continua în următorii doi ani să urc pe vârfuri de peste 8.000 de metri şi în paralel am demarat nişte proiecte în zona educaţională pentru copiii extrem de dăruiţi din zona rurală, care se pot pierde pe parcurs, fiindcă nu-i descoperă nimeni.
Aveţi o expediţie preferată?
Toate sunt expediţii preferate fiindcă sunt unice în felul lor şi deşi sunt multe puncte comune între expediţii, provocările la care trebuie să faci faţă sunt diferite. Pot să compar o expediţie la peste 8.000 de metri cu un joc foarte complex de strategie.
Cum a supravieţuit unui viscol la peste 7.000 de metri altitudine
Aţi avut şi momente la limită între viaţă şi moarte?
Anul trecut, când am făcut expediţia de pe Shisha Pangma (8.027 metri, pe 30 aprilie 2013), a fost o situaţie complexă, am ajuns pe vârf la o oră şi ceva după partenerii mei, la întoarcere nu am reuşit să mai găsesc drumul înapoi spre ultima tabără şi a trebuit să petrec noaptea la aproape 8.000 de metri, fără niciun echipament special (cort, saltea). Singura mea preocupare a fost să mă menţin în viaţă, să nu adorm, să-mi menţin temperatura corpului, să mă mişc. Încerci să aţipeşti, dar să nu cazi într-un somn profund. Imaginaţi-vă că eram într-un viscol la 7.000 de metri, gândindu-mă că nu sunt multe cazuri de supravieţuire în astfel de condiţii. Această întâmplare a durat între cinci după-amiaza şi cinci dimineaţa, când am putut să găsesc din nou ruta de coborâre.
Pentru a face asta, mi-am săpat trei gropi în zăpadă la altitudini din ce în ce mai joase pentru a putea să mă adăpostesc. Prima groapă a fost un fel de pseudo-adăpost, fiindcă mi-a fost foarte greu să sap cu o lopăţică a pioletului în zăpada îngheţată, fiind total extenuat. După câteva ore, mi-am dat seama că nu pot să rămân acolo, pentru că nu eram destul de bine adăpostit, dar în acelaşi timp exista riscul foarte mare să alunec pe panta muntelui, fiindcă nu vedeam pe unde calc. Nu mai puteam să deosebesc pământul de cer din cauza fenomenului numit whiteout, când totul este alb şi nu mai ştii pe unde calci. Am aşteptat până când am avut o vizibilitate mai mare ca să ies din aşa-numită zonă a morţii. Dimineaţa, când a venit soarele, deşi evident că nu mă salvasem total, am simţit că totul va fi bine.
"Nu aş da Himalaya pe Piatra Craiului pentru absolut nimic în lume"
Cum vi se par munţii din România?
Absolut superbi, într-un fel, nu aş da Himalaya pe Piatra Craiului pentru absolut nimic în lume şi nu o spun dintr-un fals patriotism, ci fiindcă avem o ţară cu peisaje minunate.
Muntele are un suflet al lui?
Cu siguranţă are un caracter şi o personalitate puternică, pot spune că am o legătură cu fiecare munte. Probabil momentul cel mai emoţionant din expediţii este noaptea de dinainte de ultima escaladare, până în vârf, atunci când ştii cu certitudine că nimic nu mai poate sta între tine şi vârful muntelui.
Ce faceţi când nu escaladaţi munţi?
Mă pregătesc să urc pe munte, mă antrenez.
Cum poate un începător să se apuce de urcat pe munte?
Depinde dacă vrei să faci drumeţii până la vârful Omu, spre exemplu, sau alpinism. Dacă vrei să te apuci de căţărat, începi prin a merge la una dintre sălile de antrenament. Dacă brusc vrei să urci un vârf de 8.000 de metri, în condiţiile în care în viaţa ta nu ai urcat nici măcar până la Cabana Babele, atunci acea dorinţă vine din vanitate. În general, progresul se face în timp, cu paşi mici. Cred că trebuie să fii realist şi motivaţiile să vină din interiorul tău, nu din spirit de competiţie, fiindcă intri într-o zonă extrem de periculoasă pentru viaţa ta şi nu vei şti să asculţi când muntele îţi spune că este mai bine să te întorci din drum decât să-ţi rişti viaţa.
V-aţi întâlnit cu animale pe munte?
Da, cu urşi şi cu lupi, în România. Cu lupi m-am întâlnit de vreo trei ori, sunt nişte animale care se feresc foarte tare de om, la fel şi mistreţii. Nu suntem în pericol din partea niciunui animal sălbatic din munţii noştri, dar, dacă îi hrănim când vin la restaurante în Sinaia, atunci ei devin agresivi. În Nepal nu prea vezi animale pentru că munţii sunt foarte mari. Am văzut cocoşi de munte tibetani, o specie de capră neagră specifică zonei şi foarte mulţi vulturi, dar niciodată nu am văzut un urs sau leopardul zăpezilor.
Dar pe omul zăpezilor l-aţi văzut?
Niciodată nu m-a întâlnit cu omul zăpezilor, dar am avut foarte multe discuţii cu localnicii fiindcă eram foarte curios să văd ce cred. Cert este că noua generaţie nu crede în asta, bătrânii mai spun că au văzut urme. Se pare că acest om al zăpezii este, de fapt, o specie de urs. Eu aş vrea să existe Yeti, dar nu cred că este aşa cum ni-l imaginăm noi.
Aveţi aşteptări de la expediţia care urmează?
Cu siguranţă, prioritatea numărul unu este ca toată lumea să se întoarcă nevătămată şi, desigur, să ajungem în vârf. Cred că dacă vremea va fi bună şi condiţiile de pe munte vor permite, avem şanse mari să ajungem. Nu spun că vom ajunge cu siguranţă, dar am toată motivarea să fac lucrul acesta.
Alex Găvan, alpinistul român cu misiuni măreţe: Everest şi Dhaulagiri
Alpinistul Alex Găvan, unul dintre performerii de top ai României la altitudine extremă, a avut în această primăvară două tentative de a urca două vârfuri de peste 8000 de metri fără oxigen şi fără sprijinul Şerpaşilor: prima ascensiune românească fără oxigen suplimentar şi fără Şerpaşi a Everestului (8850 de metri) şi Dhaulagiri (8167 m).
Horia Colibăşanu a revenit de pe Himalaya cu zece kilograme mai puţin, cu faţa arsă de soare, cu răni la buze, însă deloc supărat de eşecul expediţiei Everest Summit 2014.
Saltul alpinistului american Joby Ogwyn de pe vârful Everest, cu ajutorul unui costum de zbor (wingsuit), care urma să fie difuzat în direct, pe 11 mai, pe Discovery Channel, a fost anulat după ce o avalanşă produsă vineri dimineaţă a provocat moartea a 13 ghizi nepalezi.
Record mondial. Un japonez de 80 de ani a cucerit Everestul
La 80 de ani, japonezul Yuichiro Miura a atins cel mai înalt vârf al planetei, Everest, obţinând un nou record mondial, potrivit BBC.
Se încarcă comentariile...
