Tradiția străveche de iarnă a românilor amenințată cu dispariția de schimbările climatice
0Tradiția străveche a pescuitului la copcă a fost, de-a lungul timpului, unul dintre mijloacele esențiale de supraviețuire pentru strămoșii românilor. Iernile tot mai blânde din ultimii ani i-au diminuat importanța, iar schimbările climatice ar putea aduce pescuitul la copcă în pragul dispariției.
Iarna, tot mai puține lacuri din România rămân complet acoperite de gheață, însă locuitorii din trecut ai Carpaților au traversat perioade îndelungate cu ierni aspre, în care pescuitul era unul dintre cele mai la îndemână mijloace de supraviețuire.
Pescuitul la copcă, o tradiție străveche
Pescarii scobeau ori tăiau crusta de gheață care acoperea apele, pândind sau momind peștii care se îndreptau spre „copca” formată pentru a respira. Atunci, fie îi agățau în cârlige, fie îi înțepau cu sulițe și alte unelte ascuțite, ori îi capturau în capcane formate din coșuri sau plase. Metodele de pescuit la copcă erau extrem de diverse, completate de îndemânarea pescarilor și adaptate felurilor de pești vânați.
În urmă cu două milenii, localnicii de pe țărmurile Dunării, numiți istrieni de unii cărturari ai Antichității, scoteau prăzi îmbelșugate de crapi, pești-corb, pești spadă, sturioni și somni din fluviul înghețat, arătau autorii antici.
„Pescarii iau ciocane și sparg gheața unde poftesc, făcând o gaură rotundă până la apă. Ai spune că este gura unei fântâni sau a unui vas uriaș, foarte burduhos. Atunci mulțimi de pești, dorind să scape de gheața care apasă asupra lor ca un acoperiș și tânjind după lumină, înoată cu bucurie spre deschizătură, vin în număr nespus, se înghesuie unii în alții și, fiind prinși într-un spațiu îngust, sunt ușor capturați”, nota în secolul I Plinius cel Bătrân, autorul primei mari enciclopedii romane, Naturalis Historia.
Pescuitul la copcă a rămas o necesitate și în perioada medievală, marcată de Mica Epocă Glaciară, cuprinsă între secolele XIII–XIX, caracterizată de ierni îndelungate și geroase, în care apele se transformau frecvent în întinderi de gheață. Locuitorii așezărilor dobrogene de pe Dunăre nu se temeau de gerul iernii, chiar dacă adesea fluviul aducea blocuri mari de gheață care le distrugeau satele, nota cărturarul Evliya Çelebi, la mijlocul secolului al XVII-lea. Pescuitul era principala lor îndeletnicire în timpul iernii.
„Mulți pescari, făcând găuri în gheață, prind moruni și sturioni care cântăresc până la o sută de oca (n.r. echivalentul a aproximativ 120 de kilograme). Locuitorii Silistrei păstrează bucăți din sloiuri și le folosesc în luna iulie, cufundându-le într-un compot limpede ca oglinda de Murano, din vișine, și bând lichidul pentru a se răcori. Mulți alții se adună în grupuri mari, aduc pământ, îl așază pe gheață și fac focuri pe care fripturi întregi de oi și vite sunt rumenite, apoi mănâncă și se veselesc. Locuitorii acestui oraș, fie ei adulți sau copii, nu se tem de frigul iernii. Așezat în mijlocul celei de-a cincea zone climatice, iernile sunt aici cumplite, însă toți locuitorii sunt sănătoși”, informa cronicarul otoman.
În secolele trecute, pescuitul în timpul iernii a continuat să își păstreze importanța în tradițiile românilor, inclusiv din motive religioase. În timpul posturilor, când alimentația era limitată, peștele era una dintre alimente de origine animală acceptate.
Enciclopedia pescuitului, scrisă de Grigore Antipa
Naturalistul Grigore Antipa (1867–1944) descria pe larg uneltele folosite de români la începutul secolului XX pentru capturarea peștilor din apele înghețate. Copcile aveau rolul de a oxigena apele acoperite de gheață, afirma acesta, iar peștii nu puteau rezista atracției lor.
„Bazați pe aceste câteva principii simple, decurgând mai cu seamă din observațiile făcute timp îndelungat asupra obiceiurilor vieții peștilor, pescarii își imaginează tot felul de mijloace și își construiesc tot felul de instrumente, potrivite felului apelor în care pescuiesc, pentru a ademeni și a concentra peștii în locuri cât mai restrânse, spre a-i putea apoi prinde cu cât mai multă ușurință”, nota Grigore Antipa, în cartea „Pescăria și Pescuitul în România” (1916).
În Oltenia începutului de secol XX, observa acesta, localnicii pescuiau iarna la copcă cu coșul, astfel: se săpa cu toporul o copcă cât mai mare și se lăsa gheața sfărâmată să stea câtva timp înăuntru.
„Peștele amețit iese la suprafață și se amestecă printre bulgării de gheață. Atunci se ia un tărâiog — adică un coș mare, cu gura largă — cu care se scoate gheața sfărâmată și se aruncă pe mal, de unde se culeg apoi peștii dintre bulgării de gheață”, informa omul de știință.
În alte zone, adăuga acesta, erau folosite ostiile, un fel de furci cu care era înțepat peștele, dar și alte instrumente de înțepat și cârlige, de diferite dimensiuni și forme. În iazurile mari, pescarii întrebuințau năvoade pe care le introduceau sub apă, pe sub stratul de gheață, pentru a captura peștii, iar pe râuri amplasau mreje (plase) și ostrețe (din nuiele) ori amenajau „cotețe” pentru prinderea vietăților. Capcanele erau adesea extrem de ingenioase, iar în unele sate pescuitul la copcă strângea aproape întreaga comunitate.
În ținuturile dobrogene ale Dunării, pescuitul în timpul iernii era o tradiție păstrată din timpuri străvechi.
„Hărnicia pescarului turtucăian se vede limpede atunci când grupuri răslețe colindă Dunărea înghețată, înarmați cu topoare și dălți ori cu târnăcoape, folosite la facerea copcilor, prin ajutorul cărora pot pătrunde la adâncime în apă, acolo unde vânează peștele, care nu scapă de armele lor nici în acest anotimp. Iarna, pescuitul se face mai ales cu vârșe, introduse în interiorul copcilor, prinzându-se tot soiul de pește — în pistrăv —, iar dintre plase se remarcă oria, unealtă specifică acestui anotimp, adaptată mai ales pentru somn, instrumente cu care pescarii întrețin cu prisosință alimentația orașului”, nota sociologul Theodor Mărculescu Dunăre, în 1939.
Arta pescuitului la copcă, descrisă de Sadoveanu
În văile adânci ale munților Carpați, pescuitul la copcă devenise o adevărată artă, nota scriitorul Mihail Sadoveanu, la mijlocul secolului XX, descriind atmosfera de iarnă de pe Valea Frumoasei, în Munții Șureanu.
„Oamenii cufundaseră năvodul, strâns grămadă în falduri, într-o spărtură a gheții în capătul cel adânc al elipsei. Legând capetele aripilor, le mânară de o parte și de alta pe linia produfurilor: vergile în care erau fixate aceste aripi lunecau pe sub gheață, apăreau succesiv la produfuri (găuri, copci – n.r.) și erau mânate de oameni meșteri înainte, din produf în produf. Așa, prin două părți, pe sub gheață, aripile năvodului înaintau spre celălalt capăt al elipsei, către mal. Ajunse aici, în altă spărtură a gheții, oamenii traseră la lumină capetele aripilor și le încrucișară. Apoi, înhămându-se în două șiraguri, începură a trage năvodul ca să aducă matița la lumină. Și ai să te încredințezi că Dumnezeu singur a orânduit ca în asemenea bălți să se găsească asemenea crapi și nu prea departe să fie și cucoana Zoe, care știe ce întrebuințare să le dea. Cu asemenea vorbe și cu două sănii pline de crapi, ne-am întors la curte”, scria Mihail Sadoveanu.
Pescuitul la copcă s-a transformat, cu timpul, într-o activitate recreativă, practicată pe lacuri, dar considerată adesea riscantă din cauza stratului subțire de gheață. Uneltele arhaice au fost înlocuite cu echipamente moderne, plasele, ostiile și năvoadele au lăsat locul undițelor și momelilor, dar reglementările au devenit mai stricte, iar clima tot mai blândă reduce numărul de zile care pot fi alocate acestei activități.
Se încarcă comentariile...
