Riscurile schimbării

Dezordinea vieţii s-a infiltrat în dramaturgia campaniilor electorale, determinând schimbări de concepţie, exerciţii neprevăzute de spontaneitate.

Era firesc ca într-o campanie electorală cu o durată de peste un an de zile să se audă plângeri şi critici în legătură cu lipsa de dorinţă a candidaţilor de a discuta problemele serioase din ţara pe care se pregătesc s-o conducă. Criza financiară îşi arăta semnele în SUA şi candidaţii îşi încrucişau ironiile cu privire la prietenii şi insignele lui Obama, despre familia de patricieni a lui McCain şi alte fleacuri menite să scoată la lumină adevăruri, de fapt, lipsite de însemnătate. Dezbaterile televizate devenite un segment al culturii populare sunt considerate necesare, deoarece astfel pot fi convinşi spectatorii să devină alegători. Conform criteriilor de spectacol, „problemele” nu fac rating. Pe de altă parte, mulţimile adunate la întâlnirile electorale ştiu că politicienii sunt dispuşi să spună orice ca să le câştige voturile, că odată ajunşi la locul la care tânjesc nu se vor simţi obligaţi să împlinească promisiunile şi că într-o campanie se verifică doar caracterul, capacitatea persoanei de a reacţiona coerent într-un moment de criză internă sau externă. Eşecul mandatului Bush datorează mult incoerenţei campaniei din Irak, pe de o parte, şi haosului ne-american pus în evidenţă de uraganul Katrina, pe de altă parte. Preşedintele nu s-a descurcat, iar pilotul automat a fost rău programat. E o constatare care îi nelinişteşte pe americani, de astă dată confruntaţi cu o realitate scăpată din cadrul teoretic al „problemelor”: s-a redus puterea lor de cumpărare, în multe cazuri oameni fără griji, exponenţi ai „visului american”, au rămas fără case, fără asigurări medicale, fără pensii şi fără serviciu. Coşmar.

În acest an, viaţa a pus la încercare caracterul candidaţilor înainte ca aceştia să intre în Casa Albă şi discursul lor electoral ar trebui, pe această ultimă sută de metri, să ofere planuri coerente pentru ieşirea din criză. Nu a fost aşa, nici măcar la cea de a treia dezbatere televizată. Dorinţa de a fermeca a fost mai puternică decât necesitatea de a convinge. În acest context, campania Obama, desfăşurată sub semnul schimbării, pare că răspunde mai adecvat necesităţii de a acţiona, în timp ce McCain era doar mânios, ameţit de ghinionul care a dat peste el. Riscul implicat de votul Obama –  un program electoral fascinant tocmai prin impreciziile sale şi o persoană în răspăr cu portretul-robot al preşedintelui SUA – s-a mutat în tabăra McCain. Dezordinea vieţii s-a infiltrat în dramaturgia bine pusă la punct a campaniilor electorale, determinând schimbări de concepţie, exerciţii neprevăzute de spontaneitate. 

Dacă sondajele cu Obama învingător se vor transforma în realitatea voturilor, lozinca schimbării va trebui să devină complexul de măsuri concrete necesar relansării economice. Măsuri pe care va trebui să le accepte şi America valorilor religioase, a legilor antiavort şi a necesităţii armelor de foc în fiecare cămin, cea care se împotriveşte risipei cu programe sociale şi creşterii impozitelor pentru marile averi.

Respingerea unei echipe nu e echivalentă cu acceptarea ideologiei contrare. Votul majoritar Obama ar putea aduce mai multe schimbări decât îşi doreşte într-adevăr majoritatea.