REPORTAJ Cum am încercat să vindem bomba de presă în faţa Guvernului

Reporterii „Weekend Adevărul“ au încercat să vândă petarde şi artificii în faţa Palatului Victoria. Timp de câteva ore, s-a strigat, s-a demonstrat care sunt cele mai bune pocnitori cu cinci focuri şi s-a celebrat, în versuri, comerţul liber. Succesul n-a venit. N-a venit nimeni.

E prânzul cel mic şi doi ziarişti banali, îmbrăcaţi din coşul de rufe şi cu chipurile bătute de vânt, întind un cearşaf alb pe asfaltul îngheţat din faţa Guvernului României. Au atitudinea aceea de bişniţar – băieţaşi pe care i-a învăţat viaţa cum să le mângâie cu vorbe mieroase şi pe fetele de liceu, şi pe cucoanele în haine de nurcă. Comercianţi mici, deci pasionali. Îşi pun glugile în cap şi repetă pentru ultima dată: „Trei la leu, trei cu cinci focuri la un leu, trei la leu, numai cu cinci focuri aveeem“. E prânzul cel mic şi doi ziarişti banali vând petarde în faţa Guvernului. Deşi legea, fireşte, interzice acest lucru.Ciudată imagine, teribil eşec, şi jurnalistic, şi financiar, pus în scenă, cu stângăcii şi grele dezamăgiri, după un idealist scenariu ticluit în redacţia „Weekend Adevărul“. Ziariştii suntem noi. Scriem ce-am trăit. Vă prezentăm cele două aspecte teribile ale economiei: socoteala de-acasă şi cea din târg – carevasăzică, scenariul şi cronica unei tragi-comedii în patru acte.

Actul I În care ziariştii au încredere în piaţa de liber-schimb şi în charisma personală

Scenariu. Ziariştii nu trebuie să uite regulile simple, clasice ale marketingului de piaţă. Orice persoană e un potenţial cumpărător, nicio petardă nu mai pocneşte precum cele din mâna lor, preţul e de cartier, chiar dacă sunt în centrul Bucureştiului, iar entuziasmul vinde cel mai bine. „3 la leu, 3 la leu!“

Cronică. Găsim un loc expus fluxului cumpărătorilor. Totuşi, un loc ferit de „gardă“, adică de agenţii de poliţie care ar putea să ne ia la bani mărunţi. Întindem cearşaful. Exersăm zâmbetul şi-i seducem pe nehotărâţi cu această glumă facilă, poate grosolană, adaptată în funcţie de sex: „Mai vedeţi dumneavoastră, domnişoară, cinci focuri aşa puternice când ne-om vedea noi ceafa“ sau „Nici dumneavoastră, şi vă vedem om în toată firea, nu puteţi să oferiţi aşa, cinci focuri la rând“. E vorba despre petarde. Iar muşteriii ştiu de glumă, dar tot nu scot banul. Zâmbesc politicos şi-şi văd de-ale lor. Zâmbesc a pagubă. Merg mai departe, nepăsători.

Instinctul de florăreasă
Apar, fireşte, frământările de mic comerciant, introspecţiile de buzunar: „O fi prea devreme pentru petarde sau e prea devreme pentru cumpărători? Nu mai sărbătoreşte lumea cu zgomot, s-or fi săturat de-atâtea fumigene săptămânale prin centrul Capitalei? Dar n-o fi dracu’ chiar aşa de negru! Uniţi, le salvăm petrecerea!“

O florăreasă se apropie subtil de unul dintre comercianţi şi-l avertizează complice, cu vocea ei de femeie trecută prin viaţă: „Băieţii, aveţi grije că e unu’ dupe colţ de vă trage-n film“. Instinct de florăreasă.

Paza de la Guvern, neinteresată de petarde
Trei agenţi de pază din subteranele Metrorexului, aflaţi sub acoperire în maşina de serviciu, urmăresc cu un aer de zeflemea aceste scene. Nu coboară niciunul din maşină, îşi pufăie ţigările şi se uită la spectacolul cel trist. Iar agentul care locuieşte în baraca de un metru pătrat din faţa Guvernului ne priveşte la fel de nepăsător. Nu-l interesează în mod deosebit, dar măcar a luat act. Ziariştii, aproape sfidători, lasă spectacolul să continue: „3 la leu, 3 la leu!“.

Şi păstrează acelaşi entuziasm  – „3 la leu!“ – chiar şi după o jumătate de ceas, după sute de potenţiali cumpărători, dar niciunul care să-şi materializeze potenţialul, după multe capete care nu-şi pierd atenţia acordată vârfului picioarelor şi după mai multe ridicări distante din umeri. Economia stă pe loc, comerţul naiv merge mai departe. Cu aceeaşi candoare de buticar care-aşteaptă neobosit o mână invizibilă, să-l pună şi pe el pe făgaşul cel bun.

Actul II În care ziariştii încă au încredere în piaţa de liber-schimb şi extind businessul

Scenariu. Piaţa de liber-schimb, chiar şi cea de liber-schimb ilegal, e volubilă, iar orice comerciant trebuie să fie uşor adaptabil. E o lecţie de supravieţuire. Pentru ca afacerea lor să nu se transforme într-o pocnitoare, ziariştii trebuie să fie pregătiţi să-şi împodobească oricând cearşaful cu anexe, după profilul cumpărătorului. Sunt, în consecinţă, dotaţi cu: calendar ortodox, alifie chinezească, plasturi şi pietre de călcâi.

Calendarul care întoarce capete
Cronică. De fapt, piaţa de liber-schimb ilegal e nedreaptă cu începătorii. Nu mulţi rezistă la descurajanta dilemă: „Vând şi eu ceva sau sunt aici de pomană?“. Dar ziariştii sunt pregătiţi: se scoate calendarul! „La 5 lei calendarul. Numai la 5 lei!“ Iar calendarul întoarce capete mai ceva ca două glezne frumoase în mijlocul lui decembrie.

„5 lei, doamnă, haideţi, vi-l dăm aşa că n-am apucat să-l sfinţim!“, este prudent abordată o doamnă. „5 lei nu dau!“, răspunde natural şi lasă să se vadă că-i obişnuită cu baletul bişniţarilor. „Mai jos de 3 lei nu le lăsăm, doamnă, că nu mai scoatem nimic“, se prind şi negustorii în piruetă. „Dar nişte petarde nu vreţi? Pentru nepoţei, doamnă, nu ne-nţelegeţi greşit“, este ridicată miza în Piaţa Victoriei, în cadrul primei discuţii client-vânzător din ultimele 45 de minute. Frumoasă discuţie – primii trei lei în buzunarul modest al comercianţilor, 1,4% din investiţie e amortizată.

Blagoslovenia
Trec muşteriii, trec, unii se mai opresc să-ntrebe când cade Paştele, alţii să-ntrebe, mimând interesul, dacă merge treaba, iar alţii numai să sublinieze ridicolul pieţei necontrolate: ce-are calendarul cu prefectura? Şi alţii, numai aşa, că au ei un puseu de grandomanie, spun că nu sunt creştini, ci catolici! „Nu suntem cu religia.“ Aşa sunt oamenii.

Oricum, calendarul e cel mai vizibil pe taraba improvizată  – de parcă ar fi vreo piatră de moară piatra asta de călcâie! Dar oamenii se mai destind când văd agenda ortodoxă de perete, parcă vorbesc cu altă cădere. Şi ce dacă sunt gratis vorbele!, pentru entuziasmul de vânzător e revigorantă, de pildă, povestea cetăţeanului care explică, în nu mai puţin de cinci minute, că adresa de mail a şefului său este blagoslovenie@yahoo.com.

Dar, chiar şi cu acest surâs amabil, la finalul celor cinci minute în care crezi că ţi se povesteşte cum s-a prăbuşit un burlan, buzunarul de negustor rămâne gol. Parcă are gaură-n el, şi nu e bine să aibă. S-a renunţat la profit, s-a renunţat chiar şi la amortizarea investiţiei. Se simte izul puternic al eşecului comercial.

Actul III În care ziariştii trădează piaţa de liber-schimb şi dau gratis

Întrerupem scenariul obişnuit pentru improvizaţii comerciale. Pentru eşecuri, nu se scriu scenarii. Aceasta este cronica ultimelor idealuri din Piaţa Victoriei – din afara pereţilor Palatului, desigur. Din stradă.

Reluăm: suntem în faţa Guvernului şi vindem petarde. Încercăm să vindem petarde folosind toate trucurile ieftine pe care le ştim. Le dăm cu 3 la leu, le dăm cu calendar ortodox şi alifie chinezească, urlăm în gura mare, ne rugăm de oameni, le spunem că „Sunt petarde, nu sunt jocuri, fiecare cu cinci focuri!“. „Calendarul la 5 lei şi petarde câte vrei!“, strigăm. E imposibil să trecem nevăzuţi.

E frig şi se fac glume amare despre pescuitul clienţilor la copcă. Nu se mai poate, vrem să scăpăm de petardele astea nenorocite. Iată, ajungem chiar şi la acest nedrept compromis: „3 lei calendaru-am zis şi petarda o dăm gratis!“. Dar nimeni nu pare să vrea bomba de presă. Nici angajaţii de la Guvern, nici corporatiştii grăbiţi din centrul Bucureştiului, nici doamnele care încă-şi ţin echilibrul firav dintre două vârste, nici binecunoscuţii domni, purtători de şapcă, care merg alene cu mâinile prinse la spate.

Câte un pumn de petarde
Mai e câte-o gaşcă pitorească de băieţi, rătăciţi şi mai degrabă ademeniţi de cuvântul „gratis“, se mai opresc unii şi-ntreabă dacă se poate şi fără calendar. Păi, se poate, măi, băieţi, dar trebuie să fiţi atenţi! Şi ia fiecare câte-un pumn de petarde, promiţându-şi că-l vor detona artistic mai pe seară. Mai vin doamnele după calendare, iar unele dintre ele au adevărate aşteptări de cumpărător versat: „Totuşi, nu mi-l daţi de pe jos!“. Mai cumpără, dar slab. Într-o oră, abia dacă se ajunge la sumă infamă de 15 lei. 7% din investiţie e amortizată.

E o oră de vârf în Piaţa Victoriei, iar bucureştenii sunt obişnuiţi cu orele de vârf: ştiu să ocolească negustorii care se bagă-n sufletul lor, care mai că-i trag de mânecă pe stradă: feresc privirea şi evită orice gest care ar putea trăda o minimă disponibilitate. Pe culmile disperării comerciale, se dă totul gratis. Lichidare de stoc!, petarde ne trebuiau nouă? Visăm la ceaiuri calde, la vin fiert în compania unor blonde frumoase, poate chiar mai înalte decât noi şi cu buze răvăşitoare, dar stăm aici şi ne-amăgim cu pocnitori. Ce nedreptate!

Actul IV În care ziariştii se trădează pe ei înşişi: se dau pe mâna poliţiei

Ştim, legea nu ne permite să vindem obiecte pe-un cearşaf, în Piaţa Victoriei sau oriunde. Iar când e vorba de petarde, artificii, pocnitori, tunuri, vulcani sau cine ştie ce alte invenţii, amenzile pot urca până la 7.500 de lei, iar pedeapsa cu închisoarea poate ajunge la un an. Şi închişi, şi cu banii daţi, acesta e riscul. Dar ni-l asumăm.

„De ce le daţi gratis, băieţi, să ne pocnească nouă în mâini, să ne omoare?“, întreabă un suspicios. Dar băieţii elimină suspiciunile: aprind fiecare tip de petarde pentru câte-o demonstraţie.

Vine poliţia
„Astea e de-alea mici, face şi ele zgomot, dar astea cu cinci focuri vreau să le văd“, e solicitat şi, cum-necum, în Piaţa Victoriei încep să se audă, în serii de câte cinci, cele mai zgomotoase petarde. E fum, e frig, e miros de ars şi de pucioasă, se trage!

O dubă a Poliţiei trece pe strada mărginită de caldarâmul pe care stau reporterii. Încetineşte, agenţii aud că sunt petarde gratis şi pleacă mai departe. Paznicii de la Guvern nu mai sunt. Nici în baraca de-un metru pătrat, destinată străjerilor de la Palatul Victoriei, nu mai e nimeni. Angajaţii în uniformă sunt la fel cum sunt şi cei civili: dezinteresaţi de petardele gratis – chiar dacă, pentru unii, interesul ar trebui să facă parte din fişa postului.

Încă se aud, în serii de câte cinci focuri, pocnitori zgomotoase şi, uneori, chiar strigăte ascuţite ale domnişoarelor surprinse de explozii. Pe stradă, mai trec două maşini de poliţie, iar sirena ultimei aduce, de nicăieri, o sumbră concluzie: presa mercantilă devine, parcă, din ce în ce mai neinteresantă – chiar şi atunci când comite ilegalităţi.

Iar aici e un soi de metaforă, dar e şi un adevăr destul de concret: am stat, aproape două ceasuri, în faţa uneia dintre cele trei puteri în stat: Executivul. În spiritul sărbătorilor, am vândut petarde, alifie chinezească şi am aprins tot felul de pocnitori.

În două ore, nu doar că n-am fost abordaţi de vreun poliţist, ci i-am văzut cum evită să-şi complice după-amiezile, refuză, parcă, să completeze tradiţionalele procese verbale. Bomba de presă nu mai e ce-a fost. A devenit şi ea o fumigenă comună, aclimatizată cu naturaleţe de bucureşteni, autorităţi sau nu. Nu mai e nimic inedit să dai cu petarde-n Guvern, nu se mai sesizează nimeni. Aşa e lumea.

Making of: „Metoda Maradona“ în piaţă, la Obor

Orice vânzător a fost, la un moment dat, cumpărător. Aşa e legea economiei de piaţă, n-au făcut-o reporterii „Weekend Adevărul“. Ei doar s-au supus. Şi de unde să cumpere ei artificii şi petarde şi toate mărunţişurile inutile din punct de vedere comercial, dacă nu de la Obor, din târgul multicultural.

Pentru cei care n-au experienţa negustoriei cu amănuntul, târgul de la Obor oferă totul: haine, jucării, beculeţe, luminiţe, legume şi carne, produse de papetărie, ţigări, totul. Şi e, cumva, în fişa postului tuturor tarabagiilor să fie mucaliţi. Să aibă aerul acela pitoresc, relaxat, de om care ştie ce e bine şi ce nu. Iar incursiunile în această Românie profundă ar putea părea, pur şi simplu, scene din filme precum „Pisica albă, pisica neagră“. Filme de Emir Kusturica sau pe-acolo.

Personajele principale: doi ziarişti naivi, cu ochi creduli şi zâmbete ingenue, o doamnă cu doi dinţi de aur, un bărbat în geacă roşu aprins, care spune că nu face „vrăjală“, un comerciant care ştie legea, o comerciantă cu două fuste până-n pământ, una peste alta, şi prie-tena sa, care devine mai voluntară atunci când simte mirosul banilor – şi care, trebuie să recunoaştem încă de la început, reuşeşte cu delicateţe să-l uşureze pe unul dintre reporteri de 50 de lei.

Personajele episodice, de atmosferă: gardienii din Magazinul Obor, care nu permit accesul în magazin unui grup format din două vânzătoare şi doi ziarişti, mai mulţi comercianţi de ţigări de contrabandă, al căror unic rol este să se plimbe, de la un capăt al străzii la celălalt şi să spună, în semiton: „Ţigări, ţigări, ţigări“, vânzătorul de calendare ortodoxe care ar vrea şi el o fată, o ghicitoare bătrână, înspăimântătoare.

Petardele
Un comerciant care ştie legea le explică ziariştilor: „Băieţii, petardele astea e moarte curată. Te bagă dacă te prinde“. Pare singurul care-a-nvăţat lecţia asta. În rest, de la „ţigări, ţigări“, la „artificii, pocnitori“, nu-i mare diferenţă. Iată, o cutie cu petarde cu cinci focuri costă cam 35 de lei, dar merge şi la 30. O cutie cu pocnitori mai mici e 7 lei, dar poţi să iei două cu 10 lei, dacă-l prinzi bine dispus pe bărbatul îmbrăcat într-o geacă roşie.

Tunurile şi bombele mai mari se pot cumpăra de la o vânzătoare anume – uşor de recunoscut după cele două fuste până-n pământ, puse una peste alta, vocea caldă, seducătoare, de sirenă, ori după cele două pachete de ţigări din mâna stângă. Şi după felul acela în care te priveşte, de sus până jos, ca vânzătorii profesionişti – dă şi ea dovadă de profesionalism în felul ei, deşi măsliniul pielii şi ochii căpui nu prea dau fiorii mercantili.

Iar când e de dat tunuri în Obor, acesteia i se mai alătură o prietenă, responsabilă cu drumurile până la maşina cu explozibili, partenera ei de stat cu ochii-n patru după „gardă“. 70 de lei – două tunuri. Dar mai areunele care se vând mai bine. Alea sunt la „zece sute“. Tocmeala pentru două tunuri e, aparent, în favoarea reporterilor: două la 50, asta-i chiar afacere.

Tom şi Jerry
După 15 minute de drumuri nehotărâte, copilotul acestei tranzacţii se întoarce repezit, către unul dintre reporteri, ţinând în mână o pungă neagră. „Hai, că le-am adus, bagă-le repede în geantă, că e un civil mai încolo“. Iar pilotul finalizează tranzacţia cu cel de-al doilea reporter: „Hai, dă banii, că fugim“. Până să se dezmeticească reporterul, până să vadă că în punga neagră e doar o sticlă cu apă, banii sunt daţi. Femeile îşi iau figura de scandal şi încep tergiversările.

Tom şi Jerry, varianta Obor: că nu le-am dat niciun ban, că dacă mai punem 50 de lei ne dau alte bombe. Că prietenul uneia dintre ele seamănă cu unul dintre reporteri – la fel de frumos! –, dar e gelos şi devine violent, că să le mai lăsăm în pace că fac scandal. Că să venim mâine, că acum nu mai au bombe. Dintr-o dată, ca la un semn, cele două încep să fugă şi să vorbească tare, în limba romani. S-a terminat.

Metoda asta n-a fost inventată de Hanna&Barbera, ci a fost brevetată în comunitatea celor două respectabile doamne. Se cheamă „metoda Maradona“ şi, la începutul anilor ’90, era folosită la schimbul valutar sau, oricum, la tranzacţiile cu multe bancnote: între prima şi ultima hârtie cu valoare pe piaţă, se pun hârtii decupate, fără valoare. Iar „metoda Maradona“ îmbracă mai multe forme – importante sunt rapiditatea cu care este făcută tranzacţia şi micile scăpări de atenţie ale celui păcălit.

Şi cu banii luaţi
Şi fără tunuri, şi cu banii luaţi, reporterii se întorc la bărbatul în geacă roşie, de la care cumpără câteva cutii. Se alătură şi o doamnă, prietenoasă, care subliniază că episodul prin care am trecut este unul profund incorect! Cineva ar trebui să ia atitudine, dar cine să le facă ceva? Data viitoare, dacă vrem să mai cumpărăm, să o căutăm pe ea: o recunoaştem uşor după cei doi dinţi incisivi de aur. E mereu în Obor. Uite, ne dă şi-un număr de telefon, dacă vrem să facem comandă.

Nişte fete care nu ne mai trebuie
Plecăm. Şi, pentru că am pregătit deja actul II ce trebuie pus în scena din faţa Guvernului, căutăm anexele comerţului: calendare, alifii, plasturi. Deocamdată, găsim atât: un domn care, chiar la gura de metrou, a improvizat o măsuţă pe care are expuse calendare. Zâmbeşte larg, dar cu puţini dinţi şi, cumva, charismatic. Când aude că vrem să luăm 15 calendare, se luminează. „Hai, băieţii, că de ieri v-aştept!“, ne împrietenim, iar prietenia noastră se consumă în timpul în care noi îi numărăm banii, iar el face calendarele sul şi le leagă cu unul dintre elasticele pe care le-a prins la mâini. Şi încheie aşa: „Băieţii, dacă aveţi vreo fată care nu vă mai trebuie, ştiţi voi, aici sunt. Hai, vă quiero (n.r.  – vă iubesc!) şi sănătate!“.

Cu ochii pe petarde!

Arsuri mai mult sau mai puţin periculoase şi afectarea gravă a ochilor, asta riscă persoanele care folosesc petarde, dar şi „victimele“ acestora. De altfel, nimic nu oferă garanţia că petardele, pocnitorile sau artificiile sunt sigure. Ele pot exploda în mână, aşa cum s-a întâmplat în cazul unui copil de 8 ani din Tecuci. „Băiatul avea mâna dreaptă pur şi simplu pulverizată, până la încheietura pumnului şi mai prezenta nişte arsuri pe abdomen şi pe partea stângă a pieptului. De asemenea, avea pe piciorul stâng mai multe corpuri străine ce păreau a fi picături de material plastic topit şi o vânătaie în orbita ochiului drept“, potrivit medicului chirurg Dragoş Teodoru, unul dintre specialiştii care l-au operat pe copil.

În ultimul an a scăzut, totuşi, numărul urgenţelor produse de utilizarea petardelor şi artificiilor. „Asta şi datorită presei“, spune asistentul universitar Anca Tomi, de la Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice din Bucureşti. „Dar am avut gărzi când au venit foarte mulţi oameni cu probleme. De la leziuni ale pleoapei, mai superficiale, până la pierderea ochiului prin explozia petardei“, semnalează specialista.

Mai ales copiii şi tinerii sunt expuşi riscului de arsuri şi de probleme oculare, dar nici persoanele în vârstă nu sunt ferite. „Au mai venit şi doamne şi domni mai în vârstă, care-şi făceau piaţa în perioada sărbătorilor şi au fost accidentaţi. E suficient să arunce cineva lângă tine o petardă şi poate sări şi să te lovească în ochi“, atrage atenţia medicul oftalmolog.

Medicul Anca Tomi recomandă ca, în cazul unui accident oftalmologic provocat de petarde sau de artificii, să nu apăsăm, să nu spălăm şi să nu frecăm ochiul respectiv, nici să nu ne legăm cu nimic la ochi. Oricât de uşoară ar părea lovitura, e bine să mergem la medic pentru a elimina riscul de complicaţii care pot compromite vederea, spune medicul oftalmolog.