Privilegiu, nu obligație. Cum se construiește relația copiilor cu bunicii. „Un adolescent care-ți apasă butoanele îți face o favoare”
0Pentru unii copii, bunicii sunt complicii vacanțelor lungi și ai poveștilor spuse la ceas de seară. Pentru alții, sunt prezențe mai rare, dar cu impact puternic. Relația cu bunicii nu este o regulă scrisă, ci o oportunitate care, atunci când prinde rădăcini, devine un dar neprețuit: siguranță, atașament și amintiri care însoțesc copilul toată viața.
Relația dintre bunici și nepoți nu este un dat și nici o obligație socială, ci mai degrabă o oportunitate de neprețuit, atunci când ea se construiește în armonie și respect. Dincolo de ajutorul practic pe care bunicii îl pot oferi, miza reală este una emoțională: copilul câștigă încă o persoană de care se atașează și în care are încredere, iar familia extinsă devine o ancoră de siguranță. Totuși, această legătură nu se poate lăsa în voia hazardului. Ea depinde de calitatea relației dintre părinți și bunici, de disponibilitatea emoțională a adulților, de respectarea regulilor stabilite și de atenția la semnalele transmise de copil.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Diana Bălan, specialist în parenting si fondator ParentED Festival (cel mai mare festival de parenting din România), vorbește despre dileme frecvente din această relație – cât de des să vizităm copilul atunci când stă la bunici, riscurile unei supravegheri pur fizice fără suport emoțional, precum și modul în care trecutul nevindecat al generațiilor poate afecta prezentul. Ea subliniază că, între libertatea vacanței și nevoia de limite, între experiența bunicilor și noile metode de parenting, rămâne esențial un adevăr simplu: bunicii pot fi un dar neprețuit, dar numai atunci când relația se clădește cu grijă, autenticitate și acord între toți cei implicați.
„Weekend Adevărul“: Când începe sau când ar trebui să înceapă relația copiilor cu bunicii?
Diana Bălan: Cred că relația între bunici și nepoți începe cu adevărat din prima zi de viață. Bunicii fac parte din acea familie extinsă care ajută la creșterea unui copil. Știm că energia de care este nevoie să ai grijă de un copil, resursele de care ai nevoie sunt de multe ori peste puterea a doi parteneri. Și atunci intervine rolul unui bunic cu adevărat sau al unei familii extinse. Deci se poate spune că din prima zi de viață, însă știm că acesta nu este cazul multora dintre noi. De multe ori, bunicii poate trăiesc în alt oraș sau există un conflict între generații și nu se apelează la astfel de relații. Nu este obligație să existe, dar este un câștig pentru cei care-i au.
Putem spune și că nu mereu este un câștig, atunci când însăși relația părinte-bunic este una disfuncțională...
Da, contează cum se înțeleg adulții între adulți, în primul rând. Pentru că părintele poate să evalueze cât mai bine sănătatea emoțională a copilului și relația dintre bunic și nepot, precum și mediul și limitele care se pot respecta. Aici vorbim de limitele părinților impuse și valorile lor ca familie.
„Barometrul este copilul“
Cum știm că ne putem lăsa în siguranță copiii la bunici? Nu vorbesc de o relație care decurge normal și bunicii au fost de la început în viața copiilor. Vorbim de cazurile în care vine vacanța și nu găsești altă variantă sau nu ai un after-school și, în cele din urmă, apelezi la bunici. Când știm că am luat decizia corectă?
Barometrul este copilul. Pentru că un copil, mai ales de o vârstă mică, nu își maschează foarte bine emoțiile sau nu poate să o comunice foarte elocvent, o face într-un mod în care ne dăm seama destul de repede. Fie refuză conexiunea cu bunicul, sau plecarea, fie există acolo ceva. Poate îl lăsăm peste zi și atunci când îl luăm acasă după-amiază, seara, sau în weekend, vedem niște reacții, niște manifestări care ridică semnul întrebării. Cred că cel mai sănătos barometru este copilul. În același timp, cred cu tărie că cel mai sănătos start al unei relații între aceste trei generații poate reieși dintr-o discuție între părinte și bunic în care se setează direcțiile și valorile, astfel încât bunicii să poată să înțeleagă, să accepte și să respecte. Și aici nu vorbim neapărat de numărul de înghețate pe zi, pentru că acest lucru este contextual, ci vorbim la o metodă de „disciplinare“ a copilului. Adică dacă acasă respectăm voința copilului, ne așteptăm ca același lucru să se întâmple și la bunici. Dacă nu folosim recompense, dacă nu folosim pedepse, ne așteptăm ca același lucru să fie respectat și de bunici. Adică sunt elemente pentru sănătatea psihologică, dar și emoțională a copilului, care trebuie stabilite de părinți.
Bunicii îi pot asigura pe părinți că respectă setul de reguli stabilite. Cum avem siguranța că se întâmplă asta?
Copilul se va manifesta. Dacă există și o relație sănătoasă, în special între copil și părinte, copilul va spune „nu îmi place asta, bunica îmi face asta, sau bunicul îmi face asta“, sau dacă nu are cuvintele la el, pentru că poate nu este la nivelul acesta de dezvoltare, va arăta printr-un comportament, așa cum îi spunem noi, nu foarte plăcut. Tantrumuri (n.e. – crize de frustrare sau de furie), refuz și o distanțare față de bunici.
Se poate întâmpla asta și doar pentru că cel mic nu are o relație cu bunicii, nu îi sunt cunoscuți?
Absolut!
Și atunci, când începem pregătirea?
Trebuie să clădim o relație. Cel mai ușor mod de a clădi o relație între un copil și o figură externă este prin a face un transfer de încredere. Transferul de încredere se face în prezența celor trei părți: copilul, părintele și a treia persoană, fie o învățătoare, fie un profesor, un mentor, cineva care are grijă de copil, inclusiv bunicii. Trebuie petrecut un timp împreună, în cele trei părți, astfel încât copilul să aibă oportunitatea de a observa o interacțiune sănătoasă între părinte și bunic, de încredere, una de fericire, astfel încât copilul să poată pleca și împrumuta parte din încredere și din relația pe care o are părintele cu bunicul, să îi servească ca un start. Poate cu câteva zile înainte de a pleca facem un exercițiu, sau chiar poate în ultimele săptămâni de școală, când mergem în parc și vremea e frumoasă în weekend invităm și bunicul alături de noi. Și ușor, ușor se creează aceste relații, iar dacă ea e una frumoasă și sănătoasă, se va dezvolta de la sine. Iar asta ne dă și nouă prilejul, ca părinți, să și observăm relația dintre ei.
Siguranța emoțională
Cât de sănătos este să nu vizităm copilul foarte des, odată lăsat la bunici? Pentru că mai sunt situații în care bunicii fac apel la părinți să nu vină, de teamă că cel mic nu va mai dori să rămână.
Nu sunt adepta acestei practici. Din păcate, batem la ușa unei traume de abandon indirect și nu e ceva sănătos, pentru că copilul poate să accepte să fie acolo, dar asta nu înseamnă că este confortabil de a fi acolo. Iar dacă el nu este confortabil, poate avea manifestări. Sunt copii care se constipă pe durata șederii la grădiniță sau copii care se închid în ei și dintr-un copil jovial devine un copil închis, devine un copil, poate, introvertit. Ca să nu vorbim de stări mai agravante. Așa că, dimpotrivă, copilul are nevoie de acel check-point. De multe ori o să vedem că un copil la o vârstă fragedă, dacă se duce în parc, explorează mediul, dar se întoarce și se uită la părinte dacă mai e acolo – mai vine puțin, un moment, pleacă din nou.
Distanța aceasta crește odată cu vârsta și odată cu încrederea pe care o are în părinte. Iar dacă noi venim într-un mediu și copilul ne sare în brațe, se leagă de noi și ne spune „nu mai vreau” sau „nu mai pot să stau aici“ este clar că ar trebui ceva lucrat acolo. Doar că îl lăsăm și nu mai avem noi disconfortul sau avem impresia că totul e ok pentru liniște nu înseamnă că este și sănătos pentru copil.
Adică poate fi sigur doar fizic în mediul respectiv.
Poate fi sigur fizic, da, dar nu neapărat emoțional.
Vârsta bunicilor este un factor pe care să-l luăm în calcul când îi încărcăm cu o astfel de obligație?
Mai degrabă abilitatea. Cred că sunt bunici mai tineri, însă din punct de vedere al abilităților, chiar și al dorinței de deschidere asupra noilor tipare de parenting sau noilor metode de a ne crește copiii, rămân blocați în sisteme mai vechi care nu știm cât de bine au funcționat sau cât de bine „am ajuns“ noi. Însă, în același timp, am văzut bunici de o vârstă medie spre înaintată care rămân tineri în sufletul lor – aici nu vorbim de un nivel de bătrânețe astfel încât să nu poată îngriji sau să nu poată ține un copil în siguranță, fizic vorbind. Însă vorbim de deschiderea la discuții, la idei noi, la colaborare.
Obiceiurile se schimbă treptat, nu dintr-odată
Îi familiarizăm pe bunici cu aceste informații noi înainte de a le cere să ne ajute să-i îngrijim pe copii sau avem grijă să facem asta de-a lungul timpului? Când avem acces la o sesiune de parenting, le vorbim despre astfel de lucruri?
Cel mai fericit caz așa ar fi, chiar să-i luăm și alături de noi. Noi am avut anul trecut la ParentEd Fest și bunici. Și mi-a spus cineva: „Dar oare speakeri există sau vreo carte despre cum să fiu un bunic bun?“. Și mi s-a părut foarte interesantă noțiunea, nici nu m-am gândit că acesta ar putea fi un segment căruia să ne adresăm, dar ar fi bine să împărtășim puțin câte puțin, pentru că poate dacă păstrăm toată informația și la un moment dat le-o împărtășim dintr-odată, va fi greu. Însă, puțin câte puțin schimbăm lucruri și comportamente sau tradiții decât să încercăm dintr-odată cu totul.
Care ar fi cel mai mare plus pe care îl aduce un bunic în viața copilului?
Este o figură de atașament. Conform dr. Gordon Newfield, coautorul lui Gabor Mate și speakerul care vine și anul acesta la ParentEd, copilul, cu cât are mai multe figuri de atașament în jurul lui, relații sănătoase de atașament, cu atât este o persoană mai sănătos emoțional ancorată. Această sănătate oferă un proces de maturizare care este dezideratul psihologiei dezvoltării, o maturizare normală, o maturizare nu doar comportamentală, ci emoțională. Copilul are mai multe baze solide și știm foarte bine că și o casă, o construcție, cu cât are mai mulți piloni de rezistență, cu atât este mai bine ancorată și mai sigură pe sine. Așa funcționează și la un copil.
Cel mai sănătos start al unei relații între aceste trei generații poate reieși dintr-o discuție între părinte și bunic în care se setează direcțiile și valorile.
„Puterea adultului de a negocia e mai importantă decât cea de a urmări o regulă oarbă“
Ce se întâmplă când vine toamna și, după o vacanță fericită la bunici, copilul trebuie să vină acasă pentru a merge la școală, iar acest lucru îi afectează starea emoțională? Cât de des ar trebui totuși să ne întoarcem la bunici cu copilul?
Relația este un continuum și poate avea momente dintr-un an în care poate vizita este mai greu de făcut, mai ales dacă sunt din provincie. Însă putem menține legătura prin diverse canale: fie trimitem poze, fie - acum tehnologia ne ajută - facem un apel video, să păstrăm o înregistrare trimisă de la unii la alții în care bunicul să-i spună cât de mult îl iubește. Deci sunt metode prin care să păstrăm conexiunea fără a pune presiune pe resursele noastre, fie de timp, fie financiare. Relația este ceva ce se construiește cu greu, dar se poate și pierde dacă nu este întreținută. Nu putem aștepta „să predăm“ un copil pentru trei luni, după care se stinge relația și mai aprindem aceeași relație peste nouă luni când vine vara din nou. Nu funcționează nici pentru copil și cred că nici pentru bunic, pentru că și de cealaltă parte relația de atașament a bunicului față de nepot dă trăiri și manifestări. Adică un bunic cu cât este mai atașat de nepot, cu cât este mai înțelegător, cu cât este mai disponibil, îi facilitează întreaga relație. Este un continuum la care trebuie să lucrăm și poate uneori e mai greu, poate uneori e mai ușor, dar tehnologia ne și ajută în sensul acesta.
Pentru copiii mai mari, în prag de adolescență, există riscul ca bunicii să nu poată efectiv să-i controleze? Cum stabilim regulile când vine vorba de adolescenți sau preadolescenți?
Cred că le devine din ce în ce mai dificil bunicilor să gestioneze aceste situații, tocmai de aceea cred în puterea părinților. Tehnologia, în special, trebuie să aibă limite destul de clare atunci când vine vorba de vacanță. N-ai mai putea avea puterea de observație asupra copilului, pentru că, poate, puterea de control nu o ai nici acasă, însă ai puterea de observație, îl poți vedea și poți discuta cu el, poți face un plan. Cred că e foarte important să setăm niște borne și niște check-points, să comunicăm cât mai strâns cu bunicii: „Cum a fost așa? Cât a păstrat din ce am stabilit, cât a stat pe PlayStation? Cât a stat în comunitatea din online? Hai să vedem ce se întâmplă. Mergi în parc cu el, dar mergi în parc și stă pe bancă și stă pe telefon? Sau mergi în parc și totuși se conectează la ce se întâmplă acolo?“. În același timp, cred că putem face o listă de propuneri sau oportunități la care pot lua parte bunicii și copiii: un teatru de vară, niște activități care, poate pe timpul școlii, implică o oră mai târzie decât ora de culcare de obicei făcută. Activități care implică o plăcere și ceva diferit, care să atragă atât bunicul, cât și copilul.
„Puterea copilului de a negocia limitele“
Este corect să considerăm vacanța drept o perioadă fără reguli? Cum s-ar putea întoarce copiii la programul din timpul școlii fără să fie prea mult afectaţi, mai ales emoțional?
Avem în vedere limite sănătoase și în timpul vacanței. Putem spune că fiecare dintre noi, atunci când mergem în vacanță, poate mâncăm mai mult dulce decât mâncăm de obicei, poate că ne culcăm mai târziu. Acestea nu sunt reguli care, din punctul meu de vedere, pun sănătatea copilului sub semnul întrebării. Și pot fi excepții, pot fi momente, iar copilul înțelege contextul. Copilul va înțelege și la 2 ani, și la 3 ani contextul, deși poate nu ne dăm seama. Va fi destul de conectat și va putea înțelege. „Uite, mami, a fost vară și am făcut așa“, sau „a fost o săptămână în care am fost plecați. Uite, acum revenim și păstrăm cum făceam înainte“. Dar da, sunt niște reguli pe care le păstrăm pentru sănătatea noastră ca familie, însă nu sunt de acord cu regulile doar de dragul regulilor – să avem reguli și să avem de ce să ne ținem. Mai mult de atât, cred în puterea copilului de a negocia limitele. În special cu cât crește și cu cât are posibilitatea de a negocia cu argumente limitele, ar fi bine și sănătos să le dăm posibilitatea să facă asta. Și dacă există un plan bine pus la punct al copilului și îl întrebi „Ok, și ce se întâmplă dacă nu merge conform planului tău? Ce se întâmplă dacă se întâmplă altfel? Și unde te poți adresa pentru ajutor?“ – ar fi foarte, foarte sănătos de ambele părți să putem reconsidera poziția noastră. Puterea adultului de a negocia e cu atât mai importantă, și de a gândi critic, decât puterea de a urmări o regulă oarbă.
Când vine vorba de negociere, probabil că le va fi mult mai ușor să negocieze cu bunicii. Îi învățăm pe bunici să se țină tari pe poziții? Dacă mama a zis că are voie o prăjitură și bunica îi dă două sau trei e foarte mare problema?
La sfârșitul zilei, dacă știm că totuși copiii au o alimentație sănătoasă, adică nu există un exces care le pune în pericol sănătatea, dacă nu există o regulă care se întâmplă în majoritatea cazurilor, nu cred că este neapărat o problemă. Că știm și noi ca părinți, poate și noi avem o zi mai bună și atunci copilului îi spunem „da“ de mai multe ori. Este contextual. Deci da, le poate fi mai ușor cu bunicii. Aici intervine acea discuție cu părinții și bunicii și le spunem care e limita peste care chiar nu dorim să treacă. Dacă nu există nimic de mâncat sau refuză altă mâncare și întotdeauna se întoarce la prăjitură, atunci este „nu“. Dar în contextul în care copilul a mâncat, este alimentat sănătos, și vrea și a treia prăjitură, nu văd o problemă să i se dea. Uneori, noi, părinții, suntem prinși în cursa aceasta de zi cu zi obositoare și mai greu ne dăm seama de luminița de la capătul tunelului. Iar uneori bunicii ne oferă o perspectivă mai vastă asupra vieții și a ceea ce este cu adevărat important. Poate ar trebui să vedem în ansamblu ce câștigi prin acea prăjitură. Poate sunt încă zece minute de conversație la masă cu adolescentul tău, care pot fi neprețuite.
Când rănile dintre generații modelează relația dintre bunici și nepoți
„Weekend Adevărul“: Ce facem atunci când unul dintre părinți nu are o relație extraordinară cu bunicii care urmează să aibă grijă de copil pentru o perioadă?
Diana Bălan: Aici, în special dacă este vorba de bunici și propriul copil, adică părintele este copilul bunicilor, nu știm cât de sănătoasă s-ar putea dezvolta această relație, pentru că există acolo răni nevindecate care, de cele mai multe ori, dacă nu sunt discutate, rezolvate, se vor revărsa asupra copilului. Însă cel mai bine ar fi să stabilim printr-o discuție interesele copilului. Și ce ne interesează de ambele părți? Copilul să fie respectat, întreținut, sănătos, pe toate planurile – fizic, emoțional, și mai departe ne bazăm pe cheia de legătură dintre cele trei părți. La sfârșitul zilei, nu este nici despre unde suntem, nici despre ce facem, în niciun context, nici cu părinții, nici cu bunicii, nici toți trei, ci este despre cum ne simțim. Dacă copilul sau bunicul închide ziua cu un sentiment de neplăcere, de disconfort, de frustrare, se va resimți în relație și se va resimți în întreaga economie a familiei. Poate, uneori, tot ce trebuie este să luăm o pauză.
Din păcate, cultural vorbind, împingem destul de tare această relație cu bunicii și nepoții fără să ne dăm seama că s-ar putea, de ambele părți, să nu fie o plăcere sau să nu fie o dorință. Am văzut inclusiv bunici care au spus: „Știi ce? Te ajut altfel, dar așa nu pot“. Și este mai sănătos să facem așa decât să zicem că putem sau să credem că putem și să ne dăm seama pe parcurs că nu ajutăm nici copilul și nici familia. O relație, un bunic, nu este obligație. Este o oportunitate, este poate pentru unii un privilegiu, dar nu este o obligație. Nu este o obligație nici pentru copil ca să se dezvolte armonios, cum mai spun alții. Nu este nici o obligație pentru bunic și nici o obligație pentru părinte pentru, poate, a satisface orgoliile bunicilor. La sfârșitul zilei, trebuie să vedem cum ne simțim de toate părțile și să luăm o decizie pentru întreaga familie, dar, în special, având copilul în centrul atenției și în centrul deciziei.
Deci nu ne hotărăm de azi pe mâine. Trebuie să fi văzut de-a lungul timpului cât de bine se înțelege cu bunicii?
Da, și cât de sănătoasă este această decizie în întreaga economie. E același lucru ca atunci când vrei să gătești. Te gândești că ai vrea să faci o salată, dar când te uiți în frigider, nu ai toate ingredientele de care ai avea nevoie. Așa este și aici. În momentul în care decizi să disloci un copil, poate și din mediul lui, și din relațiile lui confortabile, trebuie să te asiguri că ai ingredientele deja pregătite și că acel mix îi oferă copilului tău un confort.
Putem considera că experiența de viață a bunicilor, chiar dacă poate au metode de parenting, considerăm noi, depășite, poate fi uneori mai folositoare decât regulile în care îi creștem noi?
Da, în anumite contexte. Sunt și multe minusuri, iar acestea se văd în ceea ce se întâmplă astăzi pe plan psiho-emoțional: numărul în creștere de stări de anxietate, de depresie în numărul adulților. Deci putem vedea reverberațiile unei generații care nu a fost neapărat conștientă în metodele de creștere a copiilor, însă nu toate sunt așa. Și ar fi bine să putem să avem această evaluare fix pe imaginea din cauză, ce vedem în fața noastră.
Trecutul nu este mereu un profesor bun
Dacă au greșit, poate, ca părinți, nu există posibilitatea să-și fi învățat greșelile și să reușească să fie altfel ca bunici?
Da și nu. Dacă bunicii au avut acces la dezvoltare emoțională, poate la terapie sau poate au trecut printr-un moment de cumpănă și și-au reconsiderat valorile, atunci da. Dar în 80-90% din cazuri există un tipar comportamental care nu poate fi schimbat. Și de cele mai multe ori aș spune că noi cu adevărat nu ne putem schimba la bază. Ce putem schimba sunt reacțiile. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât conexiunile neuronale, fizice, din creier, acele canale, sunt mai adânci și mai puternice. Ceea ce înseamnă că puterea noastră de a ne schimba devine din ce în ce mai mică. Neuroplasticitatea creierului fizic este cu mult mai mare când ești mic și ea se modelează pe parcurs, iar după vârsta de 40 de ani începe să scadă această neuroplasticitate.
Atunci, ne întoarcem în copilărie și analizăm cum ne-am simțit noi în prezența părinților noștri? Contează asta în decizia pe care o luăm?
Ar fi un element de plecare foarte important și foarte sănătos, pentru că, la finalul zilei, contează doar cum te simți. Iar dacă tu, după ani de zile constați, chiar și cu părțile rele, că sentimentul tău este unul bun la sfârșitul zilei, este un punct de pornire foarte sănătos. Dar dacă noi ne amintim și rămânem conectați la trecutul nostru, la copilăria noastră, și ne dăm seama că nu ne-am dori asta pentru copilul nostru, prin ceea ce am experimentat noi, ar fi bine să găsim și alte soluții. Cu cât copilul este mai mic, cu atât puterea de schimbare este mai mare. Cu cât copilul crește, cu atât puterea adultului este mai mică, pentru că rezistența este din ce în ce mai mare, iar copilul, acolo unde apăsa când era mic, poate cu neștiință, involuntar, atunci când este mai mare și știe că va primi înapoi un răspuns care nu este confortabil va înceta să mai apese. Ceea ce pe noi ne pune într-o situație de stagnare. Un adolescent care-ți apasă butoanele îți face o favoare, pentru că te pune într-un moment de evaluare și de creștere ca adult sau ca părinte – sau așa ar trebui. Puterea de acceptare a bunicilor când vii și le spui „uite ce mi-ai făcut, uite ce mi s-a întâmplat, uite cum am văzut eu copilăria mea“ de cele mai multe se manifestă sub forma unui răspuns de tipul „așa era atunci“, „atât am putut“ sau „nu e adevărat“. Pentru că există și această disociere și altă evaluare. Ceea ce la sfârșitul zilei contează este cum ne simțim: la nivel somatic, corpul și emoția ne spun adevărul. Chiar dacă încercăm să proiectăm o altă realitate, întotdeauna ce simțim în capul stomacului ne va spune adevărul.
Care ar fi mesajul dumneavoastră pentru părinți?
Mesajul pe care aș vrea eu să-l dau este că această relație cu bunicii este ca o comoară, o oportunitate și un privilegiu pe care puțini copii o au cu adevărat. Au nevoie de conexiune, dar nu este o obligație. Copiii, să nu uităm, au nevoie de mai mult decât supraveghere pe timp de vară. Ce mi-aș dori din suflet este să scăpăm de această retorică socială în care relația cu bunicii este obligatorie. Relația cu bunicii nu este o obligație. Ea poate fi sănătoasă, poate fi magică, dar poate fi și dăunătoare de ambele părți. Dacă nu vine de la sine, e o forțare care nu e neapărat sănătoasă.
Se încarcă comentariile...
